Mircea Dumitrescu, tânărul violonist de etnie romă care a cucerit lumea: „Armele mele, munca şi modestia“
0
Înainte de a cânta pe scena Filarmonicii din Paris sau de a studia în Germania, Mircea Dumitrescu a învăţat muzică de la străbunicul lui, un lăutar autodidact. Viaţa nu i-a fost uşoară, discriminarea fiind la orice pas, însă el a ştiut că munca şi modestia sunt cele mai de preţ valori şi a reuşit să învingă preconcepţiile.
După ce a fost doi ani (2017-2019) student la Hochschule für Musik din Saarbrücken/Germania, unde l-a avut ca profesor îndrumător pe celebrul violinist David Grimal, Mircea Dumitrescu (24 de ani) este astăzi student la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.
De etnie romă, Mircea şi-a dorit întotdeauna să înveţe, să fie primul şi să demonstreze că merită să fie luat în seamă. S-a lovit de greutăţi, dar acest lucru l-a motivat şi mai mult. În final, toate au dat roade: a câştigat 60 de premii I, dintre care 25 internaţionale şi 5 mari premii cu Trofeu.
A muncit zi şi noapte şi nu a făcut niciun compromis, chiar dacă de multe ori a fost jignit.
„Am fost marginalizat şi foarte descurajat, eu încercând să reprezint România la concursuri şi olimpiade. Am avut un caz personal în copilărie, doar pentru faptul ca eram de etnie romă, mi s-a spus în faţă că nu puteam trece mai departe la un concurs. Toată viaţa am avut piedici, însă cele mai puternice arme ale mele au fost munca şi modestia. Cu armele astea am reuşit să birui gura multor oameni invidioşi şi să le câştig încrederea multora că şi «ţiganii» pot fi oameni culţi şi că pot excela în cultură la un nivel înalt“, mărturiseşte Mircea pentru „Weekend Adevărul“.
„Totul îi datorez lui Dumnezeu!“, spune tânărul violonist. Deşi tatăl lui este hipoacuzic, Mircea are auzul perfect şi a reuşit să facă performanţă în muzică. Talentul, sensibilitatea, prestanţa şi puterea de muncă sunt calităţi care îl recomandă.
Muzica, moştenire de la străbunic
Mircea a început să cânte la vioară în copilărie, îndrumat de străbunicul său, un vestit lăutar. Cu ambiţie şi cu perseverenţă, a reuşit să-şi croiască o carieră de invidiat, însă drumul spre performanţă a fost dificil, cu piedici multe, pe care le-a depăşit cu mult curaj. Îşi aminteşte cu drag de străbunicul său de la care a învăţat ce înseamnă dragostea pentru muzică. Datorită lui a ajuns să studieze astăzi la Universitate, împlinind astfel un vis al întregii familii.
„Am început de la patru ani, atunci când străbunicul mi-a pus prima dată vioara în mână. Totul a început dintr-o joacă. Văzându-l pe străbunicul în casă studiind toată ziua la vioară, îmi plăcea sunetul şi, de multe ori, mă prefăceam că am şi eu o vioară. Începeam să gesticulez ca şi cum aş fi un violonist matur şi serios. Văzând de mai multe ori că îmi place să-l ascult şi să îmi închipui că şi eu cânt, mi-a cumpărat o vioară de jucărie, de care am fost nedespărţit. Tot timpul eram cu ea şi mă jucam de nu se poate. Atunci, străbunicul împreună cu bunica au hotărât să îmi cumpere o vioară adevărată, potrivită pentru vârsta mea, şi să încep să cunosc notele muzicale“, povesteşte Mircea Dumitrescu.
Mircea (în prim-plan) a făcut carieră în muzică SURSA Arhiva personală
Alături de străbunicul său, Mircea a început să desluşească tainele muzicii. Asculta muzică clasică, dar a deprins şi multă teorie muzicală. Şi-a dorit să acumuleze cât mai multe cunoştinţe pentru a deveni un adevărat violonist.
„Străbunicul meu era un lăutar foarte bun şi renumit în sat, dar era şi un iubitor de muzică clasică, ascultându-l destul de des pe maestrul Ion Voicu – aşa se explică dragostea lui atât de mare pentru vioară. În ciuda faptului că nu a putut să-şi termine studiile muzicale din cauza situaţiei financiare a familiei, el a fost un autodidact. A învăţat singur foarte multe lucruri şi mi-a transmis şi mie aceste cunoştinţe. De la el am învăţat multă teorie muzicală şi m-a pregătit pentru admiterea în clasa I la Colegiul Naţional de Muzică «George Enescu». Desigur, toţi profesorii erau uimiţi de câte ştiam şi le răspundeam mândru că am fost învăţat de străbunicul meu“, spune tânărul violonist.
Vioara, cea mai mare bucurie a vieţii sale SURSA Arhiva personală
Multe ore de studiu, dar cu folos
Drumul spre succes a fost destul de greu, dar presărat cu multe realizări frumoase. A întâlnit oameni pasionaţi de muzică şi care au crezut în el, oameni care l-au încurajat şi alături de care a lucrat continuu.
Mircea îşi aduce aminte că încă din clasa a treia, profesoara Olivia Papa a văzut ceva special în el – încă un om care a pus o cărămidă la temelia talentului şi muncii sale.
La concertul de absolvire a liceului de muzică SURSA Arhiva personală
„Împreună cu dânsa am reuşit să înţeleg mai bine mulţi compozitori, la vremea aceea un lucru destul de greu pentru mintea unui copil. Îi datorez foarte multe doamnei mele profesoare, a fost un model pentru mine. Cu doamna Olivia Papa am reuşit să cuceresc multe scene internaţionale şi cu dânsa am lucrat cel mai mult. Mă chema la 8 dimineaţa şi abia la 21.00 mai plecam acasă. Au fost multe ore de studiu, dar toate cu folos. Îi mulţumesc din suflet că în toţi aceşti ani m-a pregătit pentru scenele internaţionale, pentru profesori şi maeştri cunoscuţi. Îi mulţumesc şi domnului profesor Dumitru Avakian pentru tot sprijinul de care am avut parte şi pentru toată dăruirea dânsului în ale artei teoriei muzicale. Ar mai fi o persoană deosebită căreia ţin să-i mulţumesc, şi anume, domnului profesor Nicolae Dumitru, un om extraordinar, cu bogate calităţi şi cu multă dăruire pentru muzică, fără de care nu aş fi putut să studiez în străinătate şi să beneficiez de un sprijin material din partea unor mari sponsori“, a mărturisit Mircea Dumitrescu.
Pe scena Filarmonicii din Paris
Despre anii de studiu în Germania, Mircea povesteşte că au fost extraordinari. „A fost o perioadă nemaipomenită. Acolo l-am cunoscut pe maestrul David Grimal, un violonist de excepţie şi un pedagog desăvârşit. A fost o perioadă în care m-am dezvoltat foarte mult într-un timp foarte scurt. Chiar la începutul facultăţii am fost invitat de către maestrul David Grimal să particip la un turneu internaţional în Franţa cu orchestra LES DISSONANCES. Am reuşit să cânt într-o sală prestigioasă de concert, „Pierre Boulez“, a Filarmonicii din Paris.
Deşi a avut numai piedici în viaţă, Mircea a reuşit să-şi atingă visul SURSA Arhiva personală
A fost o experienţă inedită, numai că i-a fost greu să se adapteze mediului de acolo.
„Am concertat foarte mult în Europa, însă mi-aş dori să ajung şi pe scenele internaţionale din America, Asia şi Australia. Visul meu cel mai mare este să devin un muzician complex şi să pot bucura lumea prin sunetul meu. În cele din urmă am ales să îmi continui studiile la Bucureşti“, a povestit Mircea.
Modestia, alegerea câştigătoare
Familia i-a fost întotdeauna aproape şi l-a susţinut moral, dându-i putere să meargă mai departe, chiar dacă, uneori, copil fiind, programul de studiu era foarte solicitant. Părinţii, dar mai ales străbunicul, au fost oamenii care l-au învăţat să rămână un om simplu, respectuos, indiferent de locul pe care îl va ocupa în societate.
Mircea, alături de un coleg muzician la Ateneul Român SURSA Arhiva personală
„Familia a jucat un rol foarte important în dezvoltarea mea ca muzician. A fost mereu alături de mine şi m-a sprijinit din orice punct de vedere şi aş putea să o consider ca făcând parte din familie şi pe doamna profesoară Olivia Papa, considerând-o ca o a doua mamă pentru mine. Sfatul cel mai important pe care l-am primit de la ei a fost acela de a fi modest, cât mai modest – şi aşa am câştigat“, a explicat tânărul muzician.
Am avut un caz personal în copilărie, doar pentru faptul ca eram de etnie romă, mi s-a spus în faţă că nu puteam trece mai departe la un concurs. Toată viaţa am avut piedici, însă cele mai puternice arme ale mele au fost munca şi modestia.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Washingon Post: Cum încearcă Austria să scape de influenţa rusă după invazia Ucrainei
Se încarcă comentariile...
