De ce purtăm doliu un an şi ce trebuie să facem pentru a scăpa de depresie atunci când moare cineva apropiat

Pierderea unie persoane dragi este devastatoare din punct de vedere emoţional pentru o familie

​Moartea este o realitate pe care omul învaţă să o înfrunte, uneori, foarte devreme. În general, prima experienţă familială a morţii este cea a bunicilor.

Percepţia majoritară este aceea că, în mod normal, moartea vine la cei în vârstă, la cei care şi-au trăit complet viaţa. În cazul chestionării celor aparţinând claselor sociale inferioare sau minorităţilor, răspunsul ar fi că moartea vine prematur doar din cauza violenţei. Un astfel de eveniment într-o familie poate duce la distrugerea modelelor de viaţă pentru foarte multă vreme.

Moartea în societăţile moderne este atribuită în general celor în vârstă. „De aceea, moartea unui copil este adesea cea mai devastatoare din punct de vedere emoţional pentru o familie. În cazul morţii copilului unic există probabilitatea ca părinţii să divorţeze. Oricum, chiar dacă nu survine divorţul, rolurile parentale se pierd cu totul, iar familia este puternic bulversată. În familiile de tip patriarhal din trecut, moartea tatălui reprezenta de asemenea un eveniment întâmpinat cu emoţii puternice, determinând în acelaşi timp serioase probleme economice pentru întreaga familie”, spune lector univ. dr. psihologie Onelia Pescaru. 

Contribuţia celui care a murit la unitatea familiei

​Pe lângă moartea soţului sau a copilului, cea a părinţilor determină adesea la adulţi o mare suferinţă. Aşa cum nota psihoterapeutul Ralph Keyes: „Cred că atunci când îţi pierzi părinţii e ca şi cum linia de apărare s-a dus. Eşti în spatele unei formaţiuni de soldaţi, în care se trage, iar primele două rânduri se prăbuşesc…. Îmi amintesc că atunci când a murit mama, un preot mi-a spus că te simţi vulnerabil într-un fel în care nu te simţeai când îţi trăiau părinţii. Trebuie să mergi înainte şi să spui «sunt gata să-mi asum responsabilitatea în lume!», Datorită faptului că familiile sunt astăzi mult mai mobile, atât din punct de vedere geografic, cât şi social, în multe cazuri generaţia bunicilor era cea care păstra cheia legăturilor familiale. În casa acestora se reunea familia cu anumite ocazii, aici se întâlneau fraţii răspândiţi prin lume”. 

Odată cu moartea bunicilor, aceste legături dintre mătuşi, unchi şi verişori suferă mari modificări, în sensul că familia „se răceşte”. Se poate întâmpla ca veri sau chiar fraţi să se mai întâlnească, peste ani doar la nunţi sau la alte înmormåntări, iar legătura de sânge să devină una mai mult formală. De cele mai multe ori, în cazul în care există şi o moştenire de împărţit, iar moştenitorii intră în conflict, efectele pot fi devastatoare.

Un factor decisiv în familie este cum a murit persoana dispărută din familie

Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem de stigmatizante şi apăsătoare pentru membrii familiei. Aceştia fie se simt vinovaţi, fie îi învinovăţesc pe ceilalţi pentru tragedia pe care nu au putut să o împiedice. O formulă extremă o reprezintă o crimă în familie, cu efecte traumatice profunde. 

„Inechităţile în ceea ce priveşte îngrijirea celor aflaţi în suferinţă, cum ar fi povara îngrijirii unui părinte doar de către unul dintre fraţi, pot determina atitudini ostile din partea celorlalţi fraţi, care nu au contribuit deloc la aceasta. Anumite discuţii, certuri care au precedat moartea unui membru al familiei rămân în memoria celor care le-au trăit uneori pentru întotdeauna şi generează resentimente greu de lăsat în urmă”, spune Onelia Pescaru. 

Dacă  decesul survine la domiciliu şi nu într-o unitate  sanitară sau în alt loc, atunci suferinţele sunt mai accentuate iar recuperarea sufletească şi psihică se produc într-o perioadă mult mai lungă de timp. Revenirea acasă înseamnă retrăirea momentului morţii celui drag, ceea ce acutizează durerea. Mult timp amintirea despărţirii finale otrăveşte celelalte amintiri.

Fiecare colţişor aminteşte persoana dragă, cei rămaşi aşteaptă mereu ca ea să apară. Uneori, urmaşii refuză să mai facă vreo transformare în casă, păstrează intacte camerele în care au dormit cei plecaţi, umplu pereţii cu fotografii, aprind candele, creaza chiar un soi de „altare" la care se reculeg în amintirea celor dragi. Alteori, cei rămaşi nu mai suportă locul care le aminteşte de moarte şi se produc chiar mutări din acel loc, care le reaminteşte mereu de persoana pierdută.

Împăcarea cu sine şi cu cei dragi

În cazul în care trecerea în nefiinţă este un eveniment aşteptat din cauza bolii, există posibilitatea ca persoana sa accepte realitatea şi să îşi poată încheia relaţiile cu persoanele dragi. Cel care urmează să plece are şi răgazul şi ocazia să se împace cu sine şi cu toţi cei din jur şi chiar să îşi ia rămas bun.

Este un prilej şi să treacă cu vederea vina sau greşelile unora dintre persoanele apropiate sieşi, dar să işi pună în ordine şi să îşi clarifice datoriile, obligaţiile şi situaţia urmaşilor săi, prin scrierea unui testament sau a realizarii unor donaţii, vânzări etc.

„O asemenea atitudine în faţa morţii face ca despărţirea să fie nu mai puţin dureroasă, dar să fie mai uşor de suportat. Şi cel care pleacă şi cei care rămân sunt mai împăcaţi, iar multe din certurile şi discuţiile penibile de mai târziu, care duc deseori la tribunal, ar putea fi evitate. Un alt moment semnificativ pentru suflet, în cazul persoanelor credincioase, este pocăinţa şi spovedania în faţa propriului duhovnic sau în faţa oricărei alte feţe bisericeşti”, precizează profesorul universitar braşovean. 

Şi persoanele dragi şi apropiate au ocazia să îşi încheie relaţia cu muribundul (să realizeze reconcilierea, să retraiască momentele plăcute, sa primească ultimele sfaturi şi îndrumări, să facă promisiuni de continuare a unor proiecte comune sau doar ale bolnavului) şi astfel să traiască mai uşor doliul. 

Trăirea doliului, încheierea relaţiei cu persoana dispărută

Momentul în care cel rămas în viaţă trebuie să-şi continue drumul.... Legăturile fizice, oficiale , administrative rămân amintire, în timp ce legătura sufletească este încă foarte puternică. Cumplit de dureros uneori acest moment şi mult amânat...  Ritualurile înmormântării, cu momente mai mult sau mai puţin acceptate de omul modern, au tocmai acest rol de a încheia cumva, oficial, ceremonios, relaţia cu cel care pleacă.  Asa cum spune un proverb "nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a-ntamplat...", la fel şi o persoana supravieţuitoare trebuie să se simtă mândră ca a avut ocazia să cunoască, să trăiască, să stea de vorba, să înveţe de la cel care nu mai este.  

Un travaliu pe care fiecare fiinţă umană îl traversează în felul său. Tradiţia populară spune ca doliul se poartă un an de zile, tocmai ca persoana în suferinţă să fie protejata, să fie tratată cu mai multa căldură, întelegere şi acceptată de către ceilalţi membri ai comunităţii.  Momentele specifice înmormântării, respectiv bocetul ( plâns cu vorbe), jelitul (plângerea mortului fara vorbe), participarea la priveghi, la cortegiul funebru, la înmormântarea propriu-zisă, precum şi prin purtarea de haine negre, pentru o perioadă maximă de un an de zile, iar la bărbaţi purtarea bărbii au rolul lor, rol pe care fiecare îl trăieşte în rezonanţă cu propria personalitate. 

Participarea la aceste etape ale înmormântării face ca acceptarea pierderii să se producă cu mai puţine efecte psihosociale, deoarece persoana îşi exprimă sentimentele (mai ales atunci când între persoana ce trăieşte doliul si defunct au existat anumite tensiuni) şi acceptă mai uşor trecerea în nefiinţă a persoanei cunoscute. Uneori, purtarea de haine negre poate să menţină regretele, starea de stimă scăzută, precum si culpabilizarea nejustificata, aşa că unele persoane aleg să nu mai poarte aceste haine ca semn distinctiv al unei persoane îndoliate.

„Evitarea“ doliului sau refuzul acceptarii realităţii

„Evitarea” doliului, respectiv refuzul acceptării realităţii sau a neparticipării la unele sau la toate momentele înmormântării, face ca relaţia cu defunctul să se încheie mai greu şi într-o perioadă mai lungă de timp. Acest fapt are consecinţe directe asupra stării emoţionale şi psihice a persoanei dar şi asupra relaţionării interpersonale, putând afecta mai multe domenii de activitate ale vieţii sale (familia, activitatea profesională, prietenii). De asemenea, întârzierea încheierii relaţiei cu defunctul face ca persoana să facă abuz de substanţe chimice (medicamente, alcool, droguri), să simtă o vină excesivă, să se devalorizeze fără a încerca să găsească în sine resursele de depăşire a pierderii şi de reorganizare a propriei vieţi.

În Manualul de Diagnostic si Statistică a Tulburarilor Mentale, se consideră că o persoană care a trait doliul poate fi considerată ca având un episod depresiv major, doar daca simptomele sunt prezente dupa două luni de la pierderea fiinţei dragi. În literatura de specialitate privind terapia pierderii si a travaliului doliului se vorbeşte de parcurgerea mai multor etape: şoc şi negare, supralicitare şi confuzie, acceptarea realităţii şi reevaluare si redresare. 

Metode terapeutice de încheiere a relaţiei 

Atunci când persoana supravieţuitoare nu a reuşit să trăiască doliul şi pentru că înmormantarea nu este un eveniment cu repetiţie, ci se întamplă o singură data, o modalitate terapeutică de încheiere a relaţiei este redactarea unei scrisori în care se vor exprima sentimentele şi gândurile faţă de defunct. 

Un element important al încheierii relaţiei cu cel dispărut îl reprezintă şi suportul social pe care persoana supravieţuitoare îl poate avea din partea familiei, prietenilor şi altor persoane specializate.

În consecinţă, oricare ar fi situaţia, o moarte prematură sau o trecere în nefiinţă inevitabilă ca urmare a unei boli, încheierea relaţiei cu defunctul este o modalitate optimă de redresare si reorganizare a vieţii persoanei supravieţuitoare, în timp ce "evitarea" doliului face ca persoana ramasă sa traiască o agonie, chiar o tulburare depresivă majoră, iar pe termen lung să nu mai poata funcţiona în cele mai importante domenii ale vieţii, cu efecte secundare si asupra persoanelor pe care le are în grijă, în situaţia în care există.