Femeia română în urmă cu 150 de ani, descrisă de călătorii francezi: foarte iubăreaţă, geloasă şi leneşă
0Societatea românească din secolul al XVIII-lea era dominată de boieri, domnitori fanarioţi şi o clasă foarte săracă. Femeia îşi avea rolul ei bine definit în toate categoriile sociale. Existau şi atunci prostituate, dar şi femei puternice şi geloase, care uneori îşi otrăveau soţii pentru că le-au înşelat.
Despre rolul femeii în această societate românească, formată atunci din Moldova şi Valahia sau Ţara Românească, au lăsat urme scrise vizitatorii francezi care s-au aflat aici pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Un rezumat al acestor aprecieri a fost realizat de prof. Violeta Anca Epure de la Universitatea ”Ştefan cel Mare” din Suceava în lucrarea ”Imaginea femeii din principaele române în perioada paşoptistă în viziunea consuluilor şi călătorilor francezi”.
Unul dintre aceşti călători a fost Jean-Louis Carra. Acesta a fost încântat de frumuseţea femeilor din Moldova şi din Valahia. A remarcat „pielea albă şi tenul de obicei cam palid”. Puţine erau blonde, de obicei, moldovencele şi muntencele erau brunete „deschis, cu ochii negri şi frumos arcuiţi”, „foarte iubăreţe” şi având un „caracter de o blândeţe extraordinară”. Carra nota că de blândeţea lor de caracter profitau părinţii, soţii sau iubiţii lor ca să „le menţină într-o situaţie de robie şi să le facă să nu cunoască altă voinţă decât cea a bărbaţilor”. O asemenea educaţie le-a făcut leneşe din fire şi ignorante. Niciuna dintre ele, nici măcar soţia domnitorului nu ştia să scrie sau să citească deoarece, preciza el, „grecii pretind că femeile nu trebuie să ştie decât ceea ce bărbaţii vor să le înveţe”.
Efectele geloziei: soţi otrăviţi de ”jumătăţile” bănuitoare
Contele d’Hauterive a lăsat în memorialul său de călătorie o descriere a doamnei Zamfira Mavrocordat. Era o femeie încântătoare, în anturajul căreia d’Hauterive a avut ocazia s-o cunoască pe Sofia de Witt, celebră aventurieră, căsătorită atunci cu maiorul polonez von Seidlitz, viitoare contesă Potocka şi mai târziu, favorită a lui Potemkin. Contele d’Hauterive mărturisea că nu văzuse până atunci în Moldova două femei la un loc, cu o singură excepţie: anturajul doamnei. Contele d’Hauterive pomenea că în chioşcurile de la Herăstrău feciorii de boieri obişnuiau să se întâlnească pe ascuns cu iubitele lor. El semnala şi informaţia comunicată de un localnic, probabil exagerată, că „gelozia este atributul femeilor” şi că în fiecare an, cam vreo treizeci de soţi erau otrăviţi de „jumătăţile” lor bănuitoare.
Balthazar Hacquet, un alt călător francez prin Moldova şi Bucovina pe la 1788, consemna la trecerea prin târgul Siret obiceiul unor boieri de prin partea locului: copiii stăpânilor erau alăptaţi de doica ţigancă. Atât femeile boierilor, cât şi cele din popor duceau o viaţă leneşă, „împotriva sistemului de prescriere medicală”. Prinţul de Ligne a fost oaspete al saloanelor din Iaşi la 1788, unde a remarcat frumuseţea femeilor. El afirma că vestimentaţia asiatică le înfrumuseţa şi mai mult pe cele frumoase, în timp ce le urâţea pe „cele slute”, care „la drept vorbind” erau „foarte rare în aceste ţări”. El le găsea pe soţiile boierilor încântătoare, aproape toate erau de la Constantinopol şi proveneau din vechi familii greceşti. Îşi petreceau timpul lungite pe divanuri, „cu capul lăsat cu totul pe spate sau sprijinindu-l pe un braţ de alabastru”.
Limbajul secret pentru amanţi
Prinţul de Ligne arăta că din număratul boabelor şiragurilor de pietre preţioase, ele îşi făcuseră un adevărat limbaj secret pentru amanţii lor. Deloc modest şi indiscret, călătorul francez mărturisea că i s-a părut în câteva rânduri că surprinde privirile curioase ale soţilor care voiau să afle dacă el cunoştea acel „frumos alfabet”. Petrecăreţ din fire, de Ligne a reuşit performanţa de a fi reunit la o petrecere o sută de boieri, cu soţiile. Oaspetele francez era încântat mai cu seamă de compania boieroaicelor, cu care servise dulceţuri şi băuturi. Cele mai multe doamne erau grecoaice din Constantinopol sau cel puţin fuseseră măcar o dată în acel oraş.
Contele d’Antraigues relata în memorialul său de călătorie despre un obicei barbar al boierilor şi al fiilor lor, care adesea le răpeau pe „fetele oamenilor din popor, fără ca părinţii acestora să se poată împotrivi”. În plus, boierul, stăpânul „cel mai absolut” al familiilor de ţigani de pe pământurile sale, obişnuia „să le ia până şi femeile şi fetele după pofta sa”. Călătorul francez menţiona că în Moldova sfârşitului de veac XVIII existau boieri care ţineau în casă chiar şi 200 de ţigănci roabe.
Contelui d’Hauterive i se datorează şi un portret al unei tinere moldovence din Vaslui: ea avea vreo 18 ani, iar călătorului francez îi amintea de o compatrioată de-a sa, Genoveva Baléchou. Contele francez menţiona admirativ că „ducesele noastre nu brodează cu o mânuţă mai fină, cu un braţ mai frumos şi cu o mai nobilă uşurinţă decât dânsa”. Contele mai consemna că moldovencele erau extrem de geloase. Conform asigurărilor pe care le primise de la un moldovean, călătorul francez era în măsură să afirme că în fiecare an „se numărau treizeci de soţi otrăviţi de suspicioasele lor neveste”. El însuşi văzuse „două asemenea exemplare feminine care s-au răzbunat într-un chip diabolic.
”Depravarea” din Bucureşti
Consulul francez de la Bucureşti, Tancoigne îi scria lui Montmorency, la 6 iulie 1822 despre depravarea care domnea în Bucureşti. Prostituţia era foarte răspândită în oraş, iar femeile valahe treceau la religia mahomedană, părăsindu-şi soţul şi copiii. Consulul francez amintea chiar de femei care-şi uciseseră soţii sau fraţii pentru noii lor amanţi turci. Casele boierilor refugiaţi au fost transformate în „locuri publice de desfrâu”. Într-un raport din 7 septembrie, Tancoigne îi scria lui Montemorency că multe femei valahe care trăiseră cu turci fuseseră ucise şi că mereu se descopereau în casele boierilor cadavre. În plus, turcii nu ezitau să-şi ucidă amantele însărcinate de frică ca nu cumva urmaşii născuţi din asemenea legături să fie crescuţi în religia creştină.
Vaillant a fost încântat de tinerele ţărănci pe care le-a întâlnit de-a lungul drumurilor sale prin cele două Principate. Le-a amintit pe unele care mergeau în ceată să ia apă de la izvor, precum şi pe tânăra care culegea zmeură
Violeta Anca Epure notează că femeile din Principatele epocii prepaşoptiste au atras atenţia observatorilor francezi atât prin portul specific, cât şi prin frumuseţea fizică. ”Majoritatea oaspeţilor francezi au făcut o distincţie clară între femeile din protipendadă, doamnele ţării şi boieroaicele, şi cele din popor. În timp ce femeile din clasele superioare se remarcau prin frumuseţea fizică şi luxul în care trăiau, dar şi prin ignoranţă, cele de rând au beneficiat, în general, de o imagine pozitivă. Femeii din popor i-au fost rezervate funcţii socio-economice şi educative de care depindeau consolidarea gospodăriei şi solidaritatea familială. În general, ele sunt apreciate drept mult mai harnice şi mai implicate în viaţa cotidiană în raport cu soţii lor. Munca istovitoare şi neîntreruptă, greutăţile vieţii le făceau adesea să-şi piardă frumuseţea fizică înainte de vreme”, afirmă profesorul universitar.
Se încarcă comentariile...
