Despre consumul Celuilalt. Totdeauna vs. Niciodată

Te zbaţi să convingi lumea întreagă că „oamenii se schimbă exact atunci când nu-i cunoşti”. De fapt, nimeni nu-i cunoaşte niciodată. Tocmai din cauza asta rămâne ficţiunea cea mai reală pe care o poţi rosti, pentru că în lumea de aici, „totdeauna”, din saga fericirii absolute, îl are ca echivalent pe „niciodată”, ca primă posibilitate cu care trebuie să te confrunţi dacă povestea se dovedeşte prost spusă sau utopică.

În urmă cu aproape doi ani, îmi mărturiseam, într-un manuscris: „Oamenii se schimbă exact atunci când nu-i priveşti”. Din acel timp, câteva lucruri s-au schimbat. Am greşit. Cum altminteri era şi firesc. Pentru că „oamenii se schimbă exact atunci când nu-i cunoşti”. E o teză mult mai la îndemână dacă iei în calcul felul – unii ar spune postmodern, dar cred că am pus cam multe nenorociri în cârca unei tradiţii, doar pentru faptul că transformă toate canoanele în convenţii- în care îl anexăm pe Celălalt vieţii personale, nu cu egoism, ci cu confort; nu din dragoste, ci dintr-o alternativă la singurătate. Nu voi pune însă această responsabilitate pe seama colectivului, şi totuşi impersonalului noi, care justifică reţetele universale pentru eşec personal, atât de vehiculate în ficţiunea unei blogosfere pe care o atingem ca realitate din nevoia de a stabili o rădăcină comună a dialogului social. Admit totuşi că ne contaminăm mutual în pseudo-manifestările unor scopuri pe care le recunoaştem deopotrivă individual şi universal: bunăstarea, siguranţa, împlinirea de sine, aceste speţe care redau basmul secolului XXI cules din amintirile fiecăruia.

Unii – cei mai superficiali- asumă că acestea sunt gesturile manierismului consumist; pentru satisfacerea celor trei utopii, Cineva se ataşează de cultura materială a viselor lui mai mult decât orice altceva. Autismul afectiv poartă cu sine eticheta societăţii de consum: două suflete care se privesc ca pe silueta funcţională a unuia în viaţa celuilalt îşi trăiesc autosuficienţa, securitatea, în sensul liniştii interioare, sentimentul locuirii împreună ca întreg, după perdeaua călătoriilor laolaltă, a serilor cu cinema la mall-ul din spatele blocului, a tăcerilor din timpul nopţii după 20 de ore de muncă după care n-ai fi vrut singurătatea, dar tot ce vrei de la Celălalt e să taci împreună cu el. E doar un truc; ajungi să sesizezi că, de fapt, consumi bunăstarea, siguranţa şi fericirea lui: pentru că aveţi aceleaşi păreri despre fericire, aceste convenţii lasă de înţeles că sunt chiar fericirea. Singurul consum viabil, cel autentic, dacă e să păstrăm registrul obsedant al cutumelor care dau tonul banalităţilor postmoderne, este consumul Celuilalt.

Nu ştiu să îl descriu decât simptomal, chit că am şi suferit din pricina lui de câteva ori. Dar cred că e tot una cu zilele în care îl ţii de mână pe Celălalt agăţându-l de un corp ambulant şi ticsit de fobii, în loc să-i porţi în palmă sufletul şi să i-l îngrijeşti. E acelaşi lucru cu nevoia de a nu te auzi singur, fiind tot timpul alături de Celălalt şi totuşi niciodată în mintea lui. E consolarea de a te minţi cu ipocrizie spunându-ţi că lumea nu merge într-un loc sigur decât dacă mai tragi după tine pe Cineva, or asta nu e instrumentalizare, nici egoism, ci coabitare. Iar în momentul în care locuirea împreună a devenit un mijloc prin care ţi-ai tencuit zidurile sufletului aşa încât să apuci să vezi lumina soarelui numai prin spărturile prin care nu vine peste tine, cu toate licăririle unui adevăr care se vrea total, atunci poţi fi sigur că bunăstare înseamnă punerea de o parte a tot ce a mai rămas din tine, ca să păstrezi iluzia că încă eşti viu.

E lesne de înţeles că tot scăzând un lucru bucată cu bucată, îl epuizezi, până dispare. De ce nu l-ai sfârşi pe Celălalt, după aceeaşi logică? Pentru că e un consum care are o prezenţă ca rest: Celălalt e încă aici, în proximitatea celui care l-a păstrat, cu pretextul unei împărtăşiri, l-a ferit de o posibilă fericire, doar pentru că bucuriile hic et nunc erau un câştig imediat, deja acolo şi mereu sigur, l-a gândit ca pe o bucată lipsă din fiinţa lui, când, mai curând, era o singurătate similară lui, dar cu un alt destin şi cu un urlet diferit. Singura certitudine pe care o poţi avea, într-o lume în care cu aceeaşi tărie mai crede doar un copil în adevăruri absolute ca evidenţele tuturor celor care au păreri congruente, e aceea că îl consumi pe Celălalt când îţi e prea bine ca să laşi pe cineva să plece de la tine. Iar dacă basmul ar fi real, şi voi aţi fi tot una, atunci plecarea de la tine ar trebui să fie plecare de la sine. Adică, la limită, nimic dureros. Consumul saturat se încheie întotdeauna cu o schimbare. În cazul acesta, în care plecarea de la sine e cea mai mare înstrăinare pe care o suporţi când cineva te-a dus mai departe de hăul tău decât ai fi putut spera vreodată, nerezolvând nimic din tine, ci punând totul la distanţă suficientă încât să înceapă uitarea lucrurilor nerezolvate şi consolarea cu bucuriile de moment, motivezi epuizarea Celuilalt cu faptul că s-a schimbat sau că abia atunci ţi se arată în toată autenticitatea lui. Este momentul în care începi un alt basm, a cărui morală se bazează pe prostia celui din urmă, în care, obosit de consumul Celuilalt, ca actor epuizat şi dispărut, pe care nu îl mai recunoşti, însă tot din pricina lucrării tale, te zbaţi să convingi lumea întreagă că oamenii se schimbă exact atunci când nu-i cunoşti. De fapt, nimeni nu-i cunoaşte niciodată.

Tocmai din cauza asta rămâne ficţiunea cea mai reală pe care o poţi rosti, pentru că în lumea de aici, „totdeauna”, din saga fericirii absolute, îl are ca echivalent pe „niciodată”, ca primă posibilitate cu care trebuie să te confrunţi dacă povestea se dovedeşte prost spusă sau utopică.