Rolul armatei în lupta împotriva terorismului

Brigada Antiteroristă a Serviciului Român de Informaţii FOTO Mediafax

Care este (sau ar trebui să fie) rolul militarilor în operaţiunile împotriva terorismului? Este admisibil acceptabil sau/şi recomandabil ca forţele armate, prin diversele lor componente, să ia parte direct la asemenea acţiuni în interiorul sau exteriorul teritoriului naţional?

Care sunt modalităţile prin care componente ale armatei pot fi antrenate în asemenea operaţiuni alături de forţele speciale antiteroriste aparţinând serviciilor de informaţii?

Nu există un răspuns evident deoarece opţiunile naţionale sunt, cel puţin la nivel teoretic, încă împărţite, dar realitatea ultimilor ani a arătat că, din ce în ce mai mult, acest tip de operaţiuni implică o cooperare din ce în ce mai intensă, pe măsura complexităţii situaţilor care necesită asemenea intervenţii, extrem de sensibile din punct de vedere politic şi foarte complicate deoarece implică o combinaţie timp/coordonare logistică cu totul specială.

Vă recomand un studiu exhaustiv asupra problemei, interesant şi bine documentat, raport realizat pentru Centrul francez de studii asupra conflictelor de un grup de şase cercetători, text  pe care-l puteti accesa aici în integralitatea sa. 

Studiul analizează „efectele retoricii războiului împotriva terorismului asupra transformărilor practicilor militare, observând că : „există un clivaj între actorii care tind să promoveze ideea unui angajament mai intens al forţelor militare în lupta împotriva terorismului – bazându-se pe capacitatea lor de a răspunde primejdiei pe care o reprezintă ameninţarea respectivă - şi cei care tind să se opună acestui timp de angajament...se desenează un clivaj destul de clar între luările de poziţie ale oamenilor politici, mai degrabă înclinaţi să justifice un angajament operaţional al militarilor şi militarii înşişi, adesea reticenţi faţă de aceste misiuni pe care nu le consideră ca revenindu-le ca primă urgenţă. Este cazul mai ales în Franţa şi Marea Britanie – chiar dacă raţiunile acestei rezistenţe sunt diferite - şi într-o mai mică măsură în SUA unde se stabileşte o alianţă tacită între politicile Casei Albe şi cele ale lui National Security Council pe de o parte şi doar o parte a militarilor de cealaltă parte – cei care plasează în centrul doctrinei lor ameninţările asimetrice, în opoziţie cu lecturile mai tradiţionaliste asupra ameninţărilor care se îndreaptă mai degrabă asupra rolului Rusiei, Chinei sau a unor puteri regionale precum Iranul”.

Un context în evoluţie extrem de rapidă, pe măsură ce decidenţii politici asistă nu numai la internaţionalizarea fenomenului terorist, dar şi amplificarea situaţiilor de criză potenţiale pe diverse teritorii naţionale, alimentate de crize de pe alte teritorii care pot să potenţeze diverse celule teroriste aflate în Europa, spre exemplu…aşa cum este cazul evenimentelor din Siria care, prin extensie, ar putea trimite unde de şoc dar şi personal specializat în diversele ţări de origine ale celor care se află acum pe fronturile pro şi anti Assad.

Aceasta face ca şi cadrul juridic care reglează acţiunile (interne şi externe) ale unităţilor antiteroriste sau angajate în aceste operaţiuni (autorizate sau nu) să devină din ce în ce mai lax şi permisiv căci, cum se notează în acest studiu, „retorica războiului împotriva terorismului confirmă la mod clar caducitatea grilelor de lectură tradiţionale bazate pe distincţia intern/extern şi duce la reconfigurarea sistemelor de securitate, mai ales a celor militare, tocmai pentru a răspunde necesităţilor luptei împotriva terorismului”.

Multe dintre sursele noastre confirmă că această discuţie va deveni prioritară în perioada următoare, pe măsură ce statele au devenit conştiente că este imperioasă nevoie de mecanisme mult mai suple, rapide şi rapid manevrabile sau proiectate fulgerător în spaţii aflate la mare distanţă, pe teatre de luptă convenţionale sau nu, cu o mare viteză de adaptare faţă de acţiunea inamicului.

Reprezentat, în acest caz, de unităţi foarte mici, adesea de câţiva oameni, super-mobile, foarte bine antrenate şi cu armament de ultimă generaţie (donate cel mai adesea de ţări-sponsor ale terorismului sau deturnate din stocurile trimise de ţări UE şi SUA în dorinţa de a ajuta şi fideliza grupări ostile guvernelor dictatoriale, aşa cum a fost odată cazul în Afganistan, cum se întâmplă acum în Siria) şi acţionând pe un teritoriu vast şi din ce în ce mai ostilizat ideologic la nivelul populaţiei.

Există în acest moment asemenea unităţi anti-teroriste şi, dacă subiectul vă interesază, poate fi continuată prezentarea unora dintre ele, a modului de cooperare cu comandourile de profil ale armatelor naţionale dar şi a celor care lucrează acum în cooperare în cadrul sistemului integrat al Uniunii Europene.