Castele pe nisipul afgan

FOTO Getty Images

Probabil, în curând, Afganistanul nu va mai fi un subiect media, decât în măsura în care, din când în când, câte o grupare teroristă, cu mutaţia în munţii din jurul Kabulului, îşi va aduce aminte că trebuie să arunce ceva în aer, case, maşini, desigur şi oameni.

Undeva, departe, altcineva va ridica din umeri şi va exclama constatativ: ”asta e, ţara lor, treaba lor”. 

Pentru multă lume, totuşi, retragerea din  Afganistan este interpretată în cheia sfârşitului unei epoci, chiar al unei lumi. 

Când au plecat sovieticii, la câteva luni s-a dărâmat un zid, iar după alte câteva a căzut o Cortină de Fier. 

Şi atunci, un general a fost ultimul militar care a interpretat pe uscat protocolul marinăresc în care ”căpitanul părăseşte ultimul corabia”.  

URSS nu a pierdut războiul în Afganistan, ci acasă, acolo unde, cei care s-au retras au găsit o ţară schimbată. 

Şi, curând, au pierdut-o şi pe aceea. 

Nici democraţia americană nu se simte prea bine, deşi are mult mai multe şi eficiente pârghii pentru a-şi reveni.  

Criza retragerii pică însă la un moment extrem de nepotrivit, de competiţie strategică, economică, militară, dar şi ca model de societate.  

Ce profesor credibil mai poţi fi când şi repetentul clasei îţi dă cu tifla? 

Militarii, şi când se retrag, îşi îndeplinesc misiunea. Mai ales dacă are un nume.  

De exemplu, Operation Allies Refuge, aşa cum s-a numit operaţiunea de evacuare a afganilor care au colaborat cu militarii americani. Câţi a putut şi CIA să mai adune de pe străzile deja controlate de talibani. 

Britanicii au avut un nume chiar şi pentru operaţia proprie de evacuare, nu numai a colaboratorilor: Operation Pitting. 

FOTO AFP 

Poate fi eroism şi în înfrângere, uneori e chiar util pentru a ajunge în politică.  

Generalul rus Borid Gromov, comandantul Armatei 40, cel care a traversat ultimul Podul Prieteniei de pe actuala graniţă tadjiko – afgană, la întoarcerea din Afganistan, a ajuns deputat comunist pe timpul lui Elţân,  ulterior guvernator al Moscovei, sub preşedinţiile lui Putin. 

Generalul american Chris Donahue, comandantul Diviziei 82 Aeropurtate, cel care  a urcat ultimul în avionul care a încheiat retragerea din Kabul, cu un minut înainte de miezul nopţii de 31 august 2021, este deja un simbol. Iar cu simbolurile se obţin voturi şi mandate. Un tur din tinereţe pe coridoarele de la Pentagon, în calitate de asistent special al  preşedintelui Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore din Armata Statelor Unite, l-a familiarizat deja cu lumea gulerelor foarte albe. 

Există multă speranţă că lupul taliban şi-a schimbat nu numai părul, dar şi năravul, acum, când ţine conferinţe de presă despre un guvern de incluziune, vorbeşte – uneori chiar în engleză - cu patos despre independenţa şi stabilitatea ţării. 

De dărâmat ce a fost de dărâmat, s-a întâmplat deja în mandatul anterior.  

Între timp globalizarea şi-a făcut efectul, au apărut Twitter, Facebook, TikTok, chiar şi bărboşii luptători îşi potrivesc turbanul pentru un selfie înainte de ofensivă.  

Ah, s-a anulat atacul, inamicul s-a retras. 

Acum, că e pace la Kabul, câteva mărunţişuri: 

• ţara nu mai are bani, ajutorul extern, care furniza 40% din buget, s-a evaporat, rezerva naţională de 8 miliarde de dolari e blocată de SUA; 
• câteva milioane de funcţionari la stat au rămas fără venituri; 
• câteva sute de mii de foşti militari au rămas fără soldă; 
• jumătate din populaţia ţării, vreo 18 milioane, spun nişte calcule aproximative, va rămâne în curând fără hrană; 
• talibanii au acum mai multe transportoare, tancuri, tunuri, elicoptere şi avioane decât soldaţi, mecanici şi piloţi care să le utilizeze; 
• dar nu mai au diplomaţi de carieră, ziarişti de calibru, personal bancar calificat, comandanţi militari cu studii în şcoli militare occidentale, profesori universitari, specialişti în ”n” domenii care au avut cât de cât o legătură cu ocupantul vremelnic; 
• cu alte cuvinte, Kabulul, marile oraşe, au fost epurate, prin evacuare la cerere, de ”intelighenţia” locală, cea care ar fi putut contribui la refacerea ţării; 
• rezultatul este că numărul şi calitatea celor care se pot opune noului regim vor  fi mult mai scăzute; 
• probabil tocmai în aceste zile se naşte la Kabul o entitate (poate chiar republică, variantă negată deocamdată) islamică sunnită pe model iranian, cu un lider religios suprem, cu un premier / preşedinte / emir / etc., cu miniştri mullahi şi parlament islamic / shura în clădirea reconstruită cu generozitate de către India; 
• iar China nu oferă, deocamdată, decât sfaturi. Şi pune condiţii: uigurii non-grata pe pământ afgan. Pentru lucruri mai concrete, mărfuri, investiţii, împrumuturi etc., Kabulul să discute întâi cu Islamabadul. După aceea, mai vedem. 

FOTO MApN 

Sindromul Afganistan nu există la Bucureşti. Militarii români au fost, au patrulat, unii (puţini) au şi luptat, s-au întors. Ce mare lucru! 

A fost o aventură, dar nu a fost aventura noastră. 

Nu e nimic de explicat, nu e nimic de învăţat.  

Doar de defilat.