Deocamdată, după cum vedeţi, nu se pronunţă termenul de „act de război“ şi. cu obstinenţă, este repetat în buclă mesajul privind lovirea unor ţinte alese conform unui plan prestabilit şi agreat politic de liderii celor trei ţări din coaliţie, vizând anihilarea locaţiilor unde sunt produse şi stocate arme chimice precum şi a aeroporturilor folosite pentru acele misiuni de luptă care au implicat agent chimic. Atât şi nimic mai mult. Nu au fost vizate alte tipuri de locaţii, baze militare, depozite sau alte tipuri de facilităţi, fie ele şi strategice, aparţinând armatei siriene şi nici, aşa cum a ţinut să sublinieze Donald Trump din primul moment, nu a fost vorba despre un preludiu în forţă pentru o posibilă înlocuire de regim politic. Un mesaj care, din punctul meu de vedere, a fost transmis pe canale discrete sau folosind liniile de comunicaţii de urgenţă, tuturor „actorilor interesaţi“ pentru a-i avertiza de ora atacului şi că bazele lor militare din Siria nu aveau să fie afectate. În consecinţă, nu aveau de ce să ordone intrarea în acţiune a sistemelor proprii, cele de apărare antiaeriană sau a bateriilor de coastă.

Caz în care, cred eu, ar fi poate interesant să aruncăm o privire rapidă asupra bazelor străine aflate în Siria, privire relativ generală deoarece, cu scuzele necesare, nu pot folosi decât o parte din documentaţia specifică privind locaţiile respective şi mai ales a dispozitivelor lor de apărare.

Să începem cu capacităţile ruseşti aflate în Siria.

Cele două elemente majore de interes sunt baza navală de la Tartus şi cea aeriană de la Hmeimim. Tarus este o bază militară permanentă rusească la Mediterana, practic punctul de control rus al estului Mediteranei, elementul de mare interes pentru această discuţie de acum fiind capacitatea docurilor care dispun de capacităţi deosebit de importante de construcţie, reparaţie de nave de luptă şi care pot fi folosite şi pentru operaţiuni comerciale, putând adăposti şi un portavion cu grupul său de luptă (aşa cum s-a întâmplat cu portavionul Kuzneţov). Portul este apărat în primul rând de sisteme de rachete S-300. La Tartus s-ar afla şi centrul de comandă a celor aproximativ 5000 de luptători chinezi din trupele speciale angajaţi iniţial în operaţiuni împotriva bazelor de antrenament a luptătorilor uiguri pregătiţi şi finanţaţi de cei de la ISIS.

Foto: Baza navală de la Tartus

La finele anului trecut, Vladimir Putin a ratificat acordul cu Siria care permite armatei ruse să poată folosi în proprietate exclusivă, pe o perioadă de încă 49 de ani, baza aeriană de la Hmeimim. Este apărată de instalaţii de rachete S-400 şi de sisteme mobile de apărare anti-aeriană de tip Pantsir şi Tor-M1. Baza a adăpostit rând pe rând, în funcţie de misiuni, avioane multirol Su-30, bombardiere Su-24 sau Su-34, avioane de vânătoare Si-35 şi elicoptere de luptă şi transport. O bază în continuă modernizare, de la construcţia unei noi piste de aterizare pentru avioane grele de transport până la amplasarea a noi şi noi sisteme de apărare, aşa cum explică cei de la Jerusalem Post, folosin o imagine obţinută de la serviciile militare de informaţii.

Există informaţii prezentate de site-ul de limbă arabă Al-Ahd, preluat de agenţia iraniană FARS, care vorbesc despre intenţiile ruseşti de a crea o a treia bază la Deiur Ezzour, în proximitatea celor americane din Irak şi posibilitate de control direct a liniei Eufratului.

În ce priveşte prezenţa iraniană în Siria, cei de la New York Times, vorbesc despre aproximativ zece baze iraniene operaţionale, dintre care două în imediata apropiere a graniţei cu Israelul. iar surse convergente fac referinţă la baza Jabal al-Sharqi aflată la 8 km de Damas (foto). Pe aceste baze au fost pregătiţi peste 20.000 de luptători din diversele grupări care susţin regimul Assad, au fost antrenaţi aproximativ 6000 de luptători Hezollah. În plus, alături de o certă şi importantă prezenţă militară iraniană, în Iran se mai află şi un un grup de specialişti civili, ingineri care sunt implicaţi în construcţia, modernizarea sau refacerea unor obiective militare în Siria. Informaţii negate vehement, în totalitate, de ministrul iranian al Afacerilor Externe cu ocazia unei reuniuni a faimosului Club VALDAI în luna februarie a acestui an. Domnia-sa formula un răspuns acuzaţiilor formulate de la tribuna ONU de către ambasadorul israelian Dannon care afirmase că Iranul construieşte baze militare îi Siria, precum şi uzine destinate producerii de rachete, controlând direct o forţă militară activă de peste 80.000 de militari.

Ultimul pachet de informaţii, destul de des citat în diverse rapoarte ale serviciilor de informaţii, este cel care priveşte o posibilă implicare a specialiştilor nord-coreeni invitaţi să construiască o bază subterană de mari dimensiuni la sud de Quarda, oraşul natal al lui Bashar al-Assad din provincia Lattakia. Informaţiile sunt pe cât de discutate, pe atât de discutabile, spune o serie de experţi militari care, totuşi, recunosc că imaginile succesive surprinse de sateliţi de spionaj par să arate că în zona respectivă s-ar fi efectuat lucrări masive, începând cu 2011

Iată această succesiune de imagini dată publicităţii de surse Zaman al-Wasl:

Sursa citată afirmă că „nivelul foarte înalt de securitate de pe această bază nord-coreeană alimentează speculaţiile că ar fi vorba despre o instalaţie nucleară sau de un depozit de materiale speciale pentru armata nord-coreeană“. CNN a afirmat că Siria a fost aprovizionată de Coreea de Nord cu elemente necesare pentru producţia de arme chimice. Pe de altă parte, un raportor care a făcut parte din grupul de experţi ONU care au realizat un raport despre Coreea de Nord a declarat, sub protecţia anonimatului. că Phenianul ar fi trimis în Siria containere cu valve şi termometre rezistente şi la acid. Acelaşi expert afirmă şi că specialişti nord-coreeni au fost în Siria în 2016 şi 2017, după ce ajunseseră transporturile cu elementele necesare producţiei de arme chimice. Posibil? Da, spunea la Geneva Assan Al-Zoubi din delegaţia Alianţei de opoziţie din Siria care mergeau chiar mai departe, spunând că alături de armata guvernamentală siriană ar lupta două dintre unităţile de elită al armatei nord-coreene, cunoscute sub numele de Chulma1 şi Chulma7.

Ce se va întâmpla cu aceste ţinte? Dacă răspunsul va fi militar, atunci vorbim de un război cel puţin regional cu mari şanse logice de extindere pe plan continental şi mondial. Este posibil, dar toată lumea încearcă din răsputeri asta. Rămâne şansa unei soluţii negociate, bazată pe concesii reciproce şi stabilirea unei hărţi a viitoarelor zone de influenţă. Şi nu numai în Siria, Revenim la teoria, poate chiar la practica Puterilor Garante.

Cred că aceasta este perspectiva din care se joacă acum, iar harta viitoarei împărţiri a lumii este deja discutată în unele cancelarii. Ceea ce vedem acum la lumina zilei sunt doar îndepărtate consecinţe a ceea ce se negociază cu ardoare de mai mulţi ani.