Orientul Mijlociu are nevoie de ajutorul UE – de dragul stabilităţii regionale şi globale

Limitările răspunsului UE la conflictul din Siria sunt ca o revelaţie asupra capacităţilor europene de a interveni întru stabilizarea turbulentei vecinătăţi sudice. UE trebuie să se angajeze, însă, mai departe într-un proces de deschidere a statelor din regiune pentru reformă - inclusiv prin dialogul politic cu toţi factorii influenţi ai locului, atât la nivel de executiv cât şi pe linie confesională, sectară, tribală. De Andi Cristea

Tensiunile dramatice, prelungite şi problematicile complexe pe care le-au generat şi continuă să le întreţină situaţia din Orientul Mijlociu reprezintă, de mai bine de cinci decenii, o sursă principală de instabilitate pentru securitatea euro-atlantică. Situaţia instabilă din Irak, Libia, Liban, Yemen, conflictul din Siria, revigorarea prim manifestări ultra-intolerante, sângeroase a fanatismului islamic, disputa arabo-israeliană-acestea sunt doar câteva dintre “temele fierbinţi”, încă  nesoluţionate şi care se vor poziţiona pe agenda internaţională pe termen mediu şi lung.

Ca o primă constatare, am putea spune că Orientul Mijlociu din anul 2014, deşi atât de diferit faţă de cel de la începutul secolului XX sau de cel după al doilea război mondial, se află, în continuare, sub imperiul consecinţelor generate de crearea sa nenaturală, care-i vor marca permanent existenţa. Fiindcă, dincolo de orice argumentaţii s-ar putea aduce tezei, realitatea dramatică este aceea că Orientul Mijlociu nu este o regiune clar delimitată, ci mai degrabă o convenţie eurocentristă, o percepţie geopolitică a unei zone geografice care a luat naştere în mod artificial, în nota intereselor unor state occidentale. Interferenţele şi, mai degrabă, confruntările deschise dintre interese străine în Orientul Mijlociu au menţinut zona sub un oarecare control. Aceasta este o situaţie de provizorat prelungit şi, tocmai de aceea, permanent aflat în pericol de a exploda, ceea ce dovedeşte că, din păcate, nici până acum decidenţii  nu au soluţionat probleme. Mai degrgabă, ezitând sau neputând să adopte soluţii viabile, aceştia nu făcut decât să acutizeze sau să  exacerbeze anumite tendinţe sau tensiuni locale acumulate în timp şi aflate într-o periculoasă stare latentă. Viaţa a bătut imaginaţia geostrategiilor, iar frontierele trasate cu rigla de către marile puteri nu au respectat realităţile locale politice, sectare sau tribale.

Astăzi, la începutul anului 2014, un paradox face ca disputa arabo-israeliană, pe care o recunoaştem sub sintagma „Procesul de Pace în Orientul Mijlociu”, să nu mai definească agenda de securitate a regiunii. Principala cauză fiind aceea că, practic, marile şi definitoriile date caracteristice ale Orientului Mijlociu s-au modificat dramatic după evenimentele de la 11 septembrie 2001. Incursiunea SUA în regiune, susţinută militar de forţe aliate, a condus la exportul unui anume tip de stabilitate, de factură euro-atlantică, însă a produs, printre altele, un deranjament la nivel local.

Au fost, desigur, şi unele indicii de reviriment, dar aceasta s-au dovedit, până la urmă, doar simple speranţe premature. Astfel, în urmă cu 2-3 ani, se producea un eveniment în lumea arabă care dădea senzaţia că, după secole de intervenţie externă, popoarele regiunii încep să îşi stabilească şi să-şi implementeze propria agendă: Primăvara arabă. Schizofrenia ravanşardă a trecutului părea că s-a şters din memoria acestor popoare, cedând locul toleranţei, deschiderii spre dialog şi cooperare. N-a trecut mult timp şi iată că, după protestele de masă devastatoare, care au detronat regimuri osificate, societăţile din regiune au ajuns să se comporte la fel ca în timpul aceloraşi regimuri, atât de blamate chiar de către cei ce se revendicau a fi agenţi ai unui curs înnoitor, modern. Teama de necunoscut, sau teama generată de precedente regionale nefericite (ca, de pildă, consecinţele războiului din Irak), i-a determinat pe oamenii din regiune să prefere un simulacru de stabilitate ca unică alternativă la hegemonia islamiştilor sau la restabilirea regimurilor trecute sub alte forme.  

În acest fel, primăvara arabă – salutată cu entuziasm la începuturile sale de către lumea politică şi societatea occidentală – devenită, mult prea repede, doar o „iarnă islamistă”, este un proces într-o permanentă evoluţie, care a produs o serie de mutaţii la nivelul societăţilor din regiune, dintre care, în opinia mea, cele mai semnificative ar fi  deschiderea apetitului populaţiilor pentru Islamul politic pe fondul frustrărilor trecutului dictatorial, şi menţinerea structurilor anterioare însă operate de indivizi noi, cu agende diferite chiar dacă nu neapărat validate de către popor. Per ansamblu, gestionarea inadecvată a proceselor de tranziţie în statele afectate de „Primăvara arabă” a generat instabilitate.

Regiunea are nevoie, însă, de stabilitate, iar pentru aceasta are nevoie de decantare. Islamiştii, aleşi prin vot exprimat de către popor, trebuie să gestioneze crize din cele mai diverse, să dezvolte economia, să combată sărăcia şi să asigure prosperitate. Altminteri, ei înşişi vor fi sancţionaţi la urna de vot. Şi, fără a risca generalizări forţate, realitatea dovedeşte că performanţa islamiştilor cooptaţi în procesele de guvernare nu este, încă, un indicator elocvent judecarea rolului, acestora pe scenele interne politice din regiune.

Există, desigur, diversitate în blocul de entităţi denumit generic Islam. Astfel, Islamul politic îmbracă forme variate şi nu poate fi judecat pe principiul one size fits all. Grupările afiliate Al-Qaida din Orientul Mijlociu, precum Statul Islamic în Irak şi Levant sau Frontul Al-Nusra,  au început să fie interesate de capturarea de teritoriu cu obiectivul guvernării acestuia şi înfiinţarea unor emirate jihadiste ad-hoc. Scopul final, în accepţiunea acestora, constă în crearea unui califat global.  

Şi totuşi, această necesară, vitală decantare, chiar dacă întârziată, va rămâne singura soluţie optimă. Iar ea, decantarea, va veni din partea societăţilor, în situaţia în care li se va permite nu doar să opteze pentru schimbare ci, în primul rând, să opereze, ele însele, schimbarea. Ţările din Orientul Mijlociu sunt silite să digere un întreg proces de transformare, însă lucrurile ar trebui să se petreacă într-un ritm care să permită societăţilor să asimileze unele concepte legate de cultura politică, funcţionarea democraţiilor, partajarea puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor universale. Democraţia nu înseamnă doar organizarea unor procese electorale, dar şi respectarea statului de drept, justiţie socială, egalitate de şanse etc. Tendinţele comportamentale specifice epocilor dictatoriale nu se mulează cu rezultate fericite pe matricea schimbării de care are nevoie Orientul Mijlociu.  

Orient Mijlociu care, în prezent, parcurge o serie de procese care vor influenţa securitatea şi stabilitatea globală. „Primăvara arabă”, cuplată cu incursiunea SUA în regiune urmată de mutarea intereselor americane către pivotul asiatic, a generat o serie de transformări regionale, care vor avea un impact semnificativ asupra evoluţiei Orientului Mijlociu. Printre acestea, cele mai importante sunt considerate a fi: radicalizarea societăţilor arabe, pe fondul prelungitelor  nesoluţionări ale problemelor care au condus de fapt la declanşarea revoltelor premergătoare „primăverii arabe”; creşterea forţei şi a influenţei actorilor non-statali în regiune, îndeosebi franşizele Al-Qaida şi alte grupări fundamentaliste extremiste; polarizarea luptei regionale pentru putere între marii actori locali, la nivel de guvern şi entităţi non-statale, pe criterii sectare şi religioase; subminarea ordinii regionale cu posibile determinări la nivelul modificărilor frontierelor regionale.

De aici rezultă interesul crescând al acestei arii problematice atât de complexe pe care o denumeşte termenul general „situaţia din Orientul Mijlociu” pentru Uniunea Europeană şi pentru fiecare dintre statele sale membre.  În realitate şi nu doar pe hărţile geostrategice, Orientul Mijlociu se află în vecinătatea sudică a Uniunii Europene şi este de înţeles de ce, mai ales în ultimi doi ani, problematica acestuia s-a aflat permanent pe agenda de discuţii a Consiliului Afaceri Externe, adică acolo unde şefii diplomaţiilor UE discută lunar despre problematica internaţională. Fapt perfect explicabil pentru că, în prezent, Uniunea Europeană se transformă, gradual, într-un actor global cu ambiţii geostrategice semnificative. Uniunea posedă capabilităţi multisectoriale de a-şi apăra interesele şi a proiecta putere şi stabilitate în exteriorul graniţelor sale tradiţionale. Practic, UE deţine capacităţi reale de soft/smart power şi beneficiază de un grad ridicat de popularitate în regiunea Orientului Mijlociu, fiind considerată o prezenţă civilă, neasociată cu SUA sau NATO.

În această ordine de demonstraţie, este necesar să reţinem că UE a pus la punct, încă de la debutul revoltelor arabe, mai multe instrumente de răspuns şi asistenţă, care să sprijine tranziţiile din regiune, să stimuleze reforma şi să transmită un mesaj politic ferm de susţinere. Unul dintre principiile de bază ale acestor instrumente de răspuns îl constituie politica celor 3 m: (money, mobility, markets). Desigur, UE avea toate interesele să promoveze un parteneriat consistent şi stabil, bazat pe încredere şi voinţă reciprocă de cooperare pentru democraţie şi prosperitate în vecinătatea sudică, având ca obiectiv principal stabilizarea regiunii şi implicit creşterea securităţii UE, prin consolidarea instituţiilor noilor democraţii şi promovarea cooperării comercial-economice mutual avantajoase.

Nu este vorba despre o strategie care se aplică în mod automat şi de o manieră uniformă. Dimpotrivă, Uniunea Europeană aplică şi un principiu cu caracter relativ limitativ, respectiv more for more, manifestând disponibilitatea să crească sprijinul pentru statele din regiune direct proporţional cu apetenţa acestora pentru reforme: mai multe transformări democratice substanţiale ar asigura şi mai mult suport din partea Uniunii Europene.

Evoluţiile recente din Orientul Mijlociu arată că nu toate statele regionale au putut să continue procesele de reformă şi tranziţie. Parcursul unora a fost obstrucţionat de către lupte endogene pentru putere şi instabilitate politică, în timp ce altele se confruntă cu agravarea situaţiei de securitate, pe fondul contagiunii regionale a unor crize precum cele din Irak sau Siria.

Cum va evolua situaţia într-un interval de timp predictibil? Iată o întrebare la care nu intenţionăm să ne hazardăm a avansa răspunsuri radicale, ci ne vom limita să schiţăm câteva posibile alternative predictibile. În lumina acelor dezvoltări oarecum descurajatoare despre care am discutat mai înainte, factorii decizionali din UE ar putea fi tentaţi să facă un pas înapoi, sau cel puţin în lateral. Inapetenţa pentru tranziţie a populaţiilor şi a instituţiilor locale, lipsa unei reacţii de susuţinere, efectivă, pentru reformă şi progres, încremenirea în faţa unor potenţiale schimbări, nu ar trebui să fie taxate dacă ele vin pe fondul unei epuizări a societăţilor din zonă. Majoritatea populaţiilor din regiune, pusă în mod imoral, de către actualii lideri, în faţa situaţiei axiomatice de tipul „alegeţi stabilitate întrucât schimbarea echivalează cu instabilitate” e tentată să se radicalizeze, frustrată fiind de faptul că revoltele nu au provocat reforme structurale.

În pofida acestor circumstanţe îngrijorătoare,  credem că Uniunea Europeană ar trebui ca şi în viitor, să se angajeze într-un proces susţinut de stimulare a deschiderii şi a voinţei statelor din regiune pentru reformă şi schimbare. Este nevoie de o implicare mult mai activă şi mai decisă, de o manieră combinată, care să cuprindă cooperarea la nivel guvernamental şi susţinerea, în paralel, a societăţii civile locale. Însă, elementul central care va trebui să stea la baza prezenţei UE în regiune ar trebui să îl constituie dialogul politic cu toţi factorii decidenţi şi influenţi din regiune, atât la nivel de executiv cât şi pe linie confesională, sectară, tribală.

Este imperios necesar ca Uniunea Europeană să discute în mod angajant, punctual şi deschis  toate teme politice şi de securitate cu factorii de conducere din state precum Libia, Irak, Egipt, Yemen, monarhiile arabe din Golf. Creşterea semnificativă a dialogului politico-militar, angajarea statelor regionale şi promovarea energică dar neintrusivă a reformelor, atragerea lor către soluţionarea constructivă a disputelor interne şi a conflictelor, manifestarea determinării UE de a continua susţinerea tranziţiilor regionale, acestea sunt doar câteva elemente care ar trebui să demonstreze importanţa şi relevanţa regiunii Orientului Mijlociu pentru stabilitatea şi securitatea Uniunii Europene.

În mod paradoxal, chiar dacă liderii actuali din Orientul Mijlociu sunt la fel de refractari la reformă precum predecesorii lor, totuşi dialogul politic, cunoaşterea reciprocă, creşterea încrederii între părţi, sunt singurele canale care vor conduce la o deschidere mai mare a statelor din regiune, inclusiv către reforme. Fireşte, o abordare optimist-melioristă nu îşi are locul. Diplomaţia paşilor mici sau chiar retractările şi revenirile de parcurs nu trebuie judecate pripit, ultimativ. Limitările răspunsului UE la conflictul din Siria sunt ca o revelaţie, din perspectiva evidenţierii diferenţei dintre teorie şi practică. Uniunea Europeană este o uniune de state, chiar dacă aplicarea Tratatului de la Lisabona atribuie Uniunii responsabilităţi sporite pe linia relaţiilor externe. Ambiţiile individuale ale unor state UE cu mize naţionale puternice grevează în mod semnificativ asupra capacităţii UE de a acţiona unitar şi închegat.

În consecinţă, în lumina acestor obstrucţionări interne generate de necesitatea acomodării unor multitudini de interese naţionale, putem asista la erodarea profilului, capacităţii şi prestigiului Uniunii Europene drept actor global. Concluzionând, se poate aprecia că resuscitarea adaptativă a rolului UE în Orientul Mijlociu este vitală atât pentru regiune, cât şi pentru securitatea şi stabilitatea euro-atlantică. 

Andi Cristea este consilier în cadrul Comisiei pentru politică externă din Senatul României.