La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial europeanului de rând, debusolat de două conflagraţii globale, i s-a vândut un vis frumos: o Europă federală, pe modelul Statelor Unite, care va face uitată războaiele între naţiunile Bătrânului Continent. Dar acestui construct social i-a lipsit fundamentul ontologic: Europa nu vorbeşte aceaşi limbă, nu practică o singură religie şi nu are o istorie (mitologizată) comună.

Proiectanţii Uniunii Europene au fost nevoiţi să conceapă o identitate, în spatele sloganului unificator: „Uniţi prin diversitate“. Un oximoron demn de starea în care se găseşte Europa în ziua de azi.

Au urmat în jur de şapte decenii de pace şi prosperitate. Ideologii de serviciu vă vor spune că aceste succese se datorează exclusiv Uniunii Europene. Sunt prea imersaţi în propria deziluzie ca să conceapă că starea de spirit generală de după Al Doilea Război Mondial, combinată cu pericolul care pândea Europa dinspre Est, a dus la proiectul european.

În acestă perioadă, europeanului i s-a dat de înţeles treptat că nu mai face parte dintr-o naţiune  ci este un cetăţean global; îşi poate exercita religia doar în viaţa privată, în timp ce o anumită religie a primit statut privilegiat, pentru că s-a putut impune în viaţa publică prin toate mijloacele; şi a rămas şi fără familie, pentru că niciun politician de carieră nu a îndrăznit să ia măsuri împotriva creşterii numărului de divorţuri de la an la an.

Pe măsură ce realizează că stilul său de viaţă s-a schimbat radical, europeanul de rând se mai poate încrede doar într-o singură instituţie: statul naţional. Şi o va face, indiferent de consecinţe, pentru că alt refugiu nu i-a rămas.