Birul pe bacşiş, controlul pe organe

Pentru fiecare leu de bacşiş trebuie eliberat bon fiscal

După ce tocmai a finalizat proiectul unui coerent şi riguros şi impecabil sistem de legislaţie fiscală şi, în general, după ce a dereticat şi primenit cum se cuvine dreptul autohton, Înalt-Prea-Sofisticatul Legiuitor Român a reglementat, în fine, impozitul pe ciubuc.

Asta ca finală şi mortală şi de graţie lovitură dată evaziunii fiscale şi gulerelor albe. Gata, ne-am scos, e un mare moment să celebrăm eradicarea corupţiei şi echilibrarea bugetară, să jubilăm evadarea din Balcani şi integrarea noastră în Suedia. Unghiile tăiate, breton-breton, batistuţa împăturită corespunzător, ÎPS Legiuitor Român şi-a făcut temele.

Avem, aşadar, în fine (de când aşteptam asta cu sufletul la gură!), o definiţie legală a bacşişului. Pe urmă, era şi cazul, avem norma referitoare la contabilizarea separată a acestuia pe un bon fiscal distinct. Apoi regula aplicabilă „personalului operatorului economic” de a declara la ora începerii programului ce parale are în portofel şi de a se lăsa buzunărit, la o adică, de „organele de control”. Şi-n final, evident, am aflat şi sancţiunile aplicabile în caz de nesupunere.

Ca practicant de drept şi plătitor de bacşiş mă uit la Ordonanţa de Urgenţă nr. 8/2015 ca la o poartă nouă şi mă caut în buzunare de ceva mărunţiş-ciubuc pentru un tălmaci care să mă lumineze. Trec peste întrebarea referitoare la urgenţă că deja m-am plictisit de-atâtea calamităţi şi cutremure şi revoluţii şi uragane şi războaie care cheamă întruna guvernanţii să legifereze noaptea-n mare stat major. Urgenţa a devenit de la sine înţeleasă, ea e regula şi urgent e totul, ce mai tura-vura, zor numaidecât.

Trec şi peste suspiciunile referitoare la constituţionalitatea unor norme care obligă angajaţii să declare câţi bani au în portofel şi să se lase percheziţionaţi (fără mandat, oare?) de „organele de control”. De regulă, bacşişul e asociat serviciilor din restaurante şi cafenele, dar generalitatea formulării din textul legal impune asemenea obligaţii, nota bene!, tuturor angajaţilor „agenţilor economici” care vând produse ori prestează servicii. Statisticile din domeniu menţionează că ar fi peste 850 000 de oameni. Prin urmare, ţara să treacă de urgenţă la percheziţie corporală, asta e, unde-i lege nu-i tocmeală.

N-o să insist nici pe încălcarea principiului de drept fiscal care interzice dubla impozitare. Nu sunt fiscalist şi s-ar putea să mă înşel, însă mă întreb dacă e just ca banii mei, proveniţi dintr-un venit deja impozitat să mai fie biruiţi o dată când se mută în alt buzunar cu titlu gratuit, deci fără să reprezinte un preţ al unui serviciu sau produs. (Sume care, în drept, neavând însemnătatea sau anvergura unei donaţii, sunt calificate ca „dar manual”.)

N-o să zăbovesc cu bombăneli nici pe dificultăţile de aplicare în practică a noilor norme. Bulibăşeala generată va fi de un comic bun de ecranizat, calabalâcul birocratic aferent - aşijderea, după cum de râsu’-plânsu’ va fi şi imaginea cu organe percheziţionând organe.

Ce mă irită însă cel mai tare sunt două bube ca de râie: insistenţa cu care statul se tot vâră în măruntaiele mărunţişurilor şi batjocura la adresa seriozităţii şi rigorii şi logicii pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul.

Buba numărul unu. Ordonanţa birului pe ciubuc ignoră complet spaţiul cultural în care trăim. Că ne place ori nu, bacşişul face parte din el într-un fel mai pregnant şi mai colorat şi mai savuros decât în Occident (asta ca să nu vorbim de Orientul Îndepărtat, unde e tabu) şi, spre deosebire de gemenii săi, tip ori pourboire, are un statut special. Fraţii lui vestici sunt foarte depersonalizaţi şi încărcaţi de prea mult compozit artificial, apar adesea ca ingredient necesar al preţului şi, prin tot mai răspândita includere obligatorie pe nota de plată, se transformă într-un iritant şi împovărător atentat la generozitatea, bunăvoinţa şi portofelul plătitorului. (De multe ori mi s-a întâmplat în Vest ca aparatul care-mi înghiţea cardul să mă întrebe nu dacă vreau să las tip, ci în ce cuantum: 20, 17 sau 15 la sută). Ciubucul în schimb e mult mai simpatic. Spre deosebire de verişoarele lui de-a doua spiţă, mita şi şpaga, el însoţeşte un preţ presupus corect, este ghiduş, plin de chef şi de zulufi, făcut cu ochiul. El este un cadou personalizat, semnătura ta pe nota de plată şi şansa să te dai mare printr-o mică atenţie. El este, tocmai în esenţa lui balcanică, nefiscalizabil şi neimpozabil. În condiţiile astea, cum „să-l treci pe bon distinct”? Asta poate doar ca provocare pentru ai noştri să găsească (şi-l vor găsi) ac de cojocul fiscului jecmănitor. (Vă imaginaţi, sper, că meseriaşii în a se descurca, a prinde bulgarii cu furculiţa în antenă şi peşte cu umbrela când Dâmboviţa dă peste maluri, vor şurubări ei niscai soluţii de driblare a registrelor de ciubuc şi a controlorilor de organe. Una din soluţii ar putea fi, de exemplu, bacşişul în natură: sugiuc, fistic sau rahat, după caz. Caz în care organele ar trebui să evalueze şi să impoziteze rahatul, operaţiune cam complicată, zic eu). Revenind la statutul de care pomeneam, bacşişul este foarte adesea la fel sau poate mai important ca preţul. El este suprema mulţumire adusă taximetristului care a trecut pe roşu şi a depăşit viteza legală ca tu să prinzi avionul, frizeriţei care ţi-a masat ceafa exact ca iubirea vieţii tale din tinereţe şi ţi-a oferit nostalgice reverii, chelnerului care îşi aminteşte mereu, ca şi cum doar pentru tine, că vrei mai mult oţet în salata de varză albă, vânzătoarei care a deschis chioşcul din spatele blocului special la rugămintea ta să te aprovizionezi cu bere rece-fuguţa-repejor-că-începe-meciul.

Pentru toate astea, bacşişul nu e evaluabil în bani, ci este un soi de nu ştiu cum să vă mulţumesc. Da, bacşişul înseamnă mulţumescul netaxabil.

Bubiţa doi. Ordonanţa de iminenţă care impozitează mulţumescul îmi aminteşte de impozitul pe stâlp şi de imensa grijă a ÎPS Legiuitorului pentru deriziune şi pieptănătura babei când ţara arde. Mă minunam cândva de normele referitoare la cinstirea arborilor care favorizează sentimentele înălţătoare şi patriotice ca legiferare a frăţiei dintre român şi codru. Relativ recent însă am dat peste ceva şi mai baban în înmulţirea cu zero, o formă de legiferare a pamfletului. Un deputat fără nume a iniţiat un proiect de act normativ intitulat Legea tăcerii. Când l-am citit am fost convins că e o rezonantă glumă. Suna cam aşa:

„Art. 1. Prim-ministrul este statul. Indubitabil!

Art. 2. Ministrul ştie mai bine! Prim-ministrul, cel mai bine!

Art. 3. Ministrul este mai presus de parlamentar. Mult mai sus!

Art. 4. Parlamentarul are obligaţia să ridice mâna. Şi dreptul să tacă! (…)”

Şi articolele continuau cam pe aceeaşi linie, preţ de două pagini. Nu, nu e o glumă, proiectul era de o neserioasă seriozitate. Ca orice proiect de lege, el a fost supus avizării în comisiile de specialitate ale zisului Parlament şi respins, după îndeplinirea procedurilor de rigoare, ca fiind o „formă de pamflet”. Cam în aceeaşi zonă se situează şi impozitarea bacşişului, cu diferenţa că Ordonanţa care o impune n-a fost respinsă de nimeni ca neserioasă. Carevasăzică, oameni trimişi în forul suprem al facerii dreptului se ţin de hârjoane şi, că tot suntem în Balcani, de ghiduşii şi giumbuşlucuri. Nu râsu’, ci plânsu’… Dreptul ajuns la discreţia incompetenţei şi-a neseriozităţii. Dreptul ca sinonim al jemanfişismului şi antonim al rigorii şi spiritului cartezian. Dreptul ca baltă în care aruncă cu pietre nebunii. Mai mult şi mai grav, dreptul luat peste picior.

Iar ÎPS Fiscul, picior peste picior şi el, cu trabucu-n colţul gurii şi maţele chiorăind de foame, sperând să şi le umple din marafeţii şi buzunarele chelnerului care m-a servit, ca pe cel mai baştan muşteriu, cu ciorbă, sarmale şi baclava. Başca narghileaua.