Violul – o formă de „blitzkrieg”

Drama „Despre sexul femeii - un câmp de luptă în războiul din Bosnia” montată la Teatrul Dramatic I.D. Sîrbu din Petroşani

„Femeia ca un câmp de luptă”, cunoscută şi sub numele „Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia”, e o piesă, cel puţin aparent, pândită de pericolul perisabilităţii. Scrisă în 1996, drama lui Matei Vişniec e inspirată din tragedia iugoslavă (unii zic bosniacă), mai exact din memoriile unui participant nemijlocit la război, memorii publicate sub numele Chronique des oubliés de o editură franceză.

Au existat în momentul apariţiei textului şi la data la care el a fost relativ intens jucat pe scenele româneşti, voci care au pus scrierea piesei pe seama lăcomiei lui Vişniec de a înfuleca, digera şi transforma în material dramaturgic evenimentele sângeroase ce deschideau orice buletin de ştiri serios.

Acum, când ceea ce s-a întâmplat ori se întâmplă în spaţiul ex-iugoslav a ieşit de sub semnul urgenţei, mai interesează oare drama femeii bosniace fiindcă, în “pulberăria sentimentală” reprezentată de Balcani, “sexul femeii inamicului său etnic devine un veritabil câmp de luptă”? Iată o întrebare pe care mi-am pus-o intens înainte de a regăsi, după o pauză de mai bine de un an şi jumătate drumul Petroşaniului, spre a vedea spectacolul regizat de Muriel Manea după piesa lui Matei Vişniec.

Am ascultat, aşadar, cu luare-aminte fiecare replică din riguroasa dramaturgie a montării, dramaturgie întocmită, din câte pot deduce, de regizoarea însăşi. Doar două-trei fraze ar trebui eliminate din jurnalul lui Kate, doctoriţa americană la început profesional-binevoitoare, apoi din ce în ce mai copleşită de drama trăită de Dora, tocmai fiindcă aceasta ajunge să se suprapună cu propria sa dramă, şi ceea ce părea datat mi s-a părut a dobândi o percutantă actualitate. Şi aceasta, din punct de vedere textual, poate mai puţin datorită condeiului dramaturgului Matei Vişniec cât, mai curând, spiritului de observaţie şi capacităţii de problematizare specifice absolventului de Filosofie omonim şi care ştie cum e să parcurgi drumul de la particular la general.

Nu doar în războaiele etnice sexul femeii devine un câmp de luptă. Nu numai în astfel de confruntări “combatanţii se lansează pe el pentru a-şi da lovitura de graţie”. În toate conflagraţiile, ‘’violul este o formă de blitzkrieg”. Şi în toate războaiele realitatea e cu mult mai cumplită decât şi-o imaginează ori o descrie teoria, tot la fel cum orice întâlnire cu realul determină convulsii interne din care poţi să ieşi învingător sau învins. Şi învins pe viaţă.

Bunăoară, atunci când pe ecranul televizorului mai scapă imagini despre cât de complicată este situaţia din ţările ce au trecut acum câţiva ani prin aşa-numita “primăvară arabă” ori despre cât de (ne) political correct se comportă trupele pacificatoare, poţi deveni prada unei acute senzaţii de rău, asemănătoare celei ce a făcut-o să clacheze pe doctoriţa Kate- o realitate şi o vulnerabilitate mai apăsat subliniate decât în oricare spectacol anterior văzut de mine cu această piesă în cel montat la Petroşani de Muriel Manea. Şi aceasta pentru că aici vezi că se mai întâmplă, şi nu chiar foarte rar, ca sub învelişul aparent verificat, formal garantat al civilizaţiei, să se ascundă abisul. Un abis iarăşi remarcabil punctat de montarea de la Petroşani.

Atunci când pe ecranul televizorului mai scapă şi altfel decât sub emblema senzaţionalismului de prost gust ştiri despre cât de frecvent e violul şi cât de des atacat sexul femeii (sugerat în montare printr-o vioară de pe corzile căreia se aud  sunete bizare, amestecate cu cele de toacă bătând care înlocuiesc, până spre momentul de final, orice alt comentariu muzical), ai imaginea barbariei cotidiene consumate în ţări, oraşe, locuri dintre cele mai binecuvântate şi răsfăţate de civilizaţia post-modernă.

Aşa încât , Despre sexul femeii ca un câmp de luptă, cu strigătul de leoaică rănită al Dorei, salvată de capacitatea ei de a nu sacrifica fiinţa zămislită din viol, fiinţă al cărei tată e războiul- condiţie excelent jucată de Irina Radu-Bodea-, dar şi cu deriva scufundată în alcool a lui Kate- a cărei evoluţie atitudinală a bine surprinsă de Bianca Holobuţ-,  Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia mi se pare în continuare o piesă de actualitate. O actualitate înspăimântătoare pentru simplul motiv că vorbeşte, la urma urmei, despre incapacitatea omenirii de a stăvili, în orice moment al istoriei sale, proliferarea gropilor comune. Gropi înţelese în dubla lor realitate: fizică şi psihologică.

De fapt, ne spune piesa lui Visniec, şi ne-o reaminteşte apăsat spectacolul rafinat, cu o regie neagresivă dar foarte bine centrat pe substanţă semnat de Muriel Manea în decorul inspirat datorat Elizei Labancz, e mult mai simplu să întocmeşti foi de observaţie, să oferi asistenţă psihiatrică, să livrezi sfaturi şi înţelepciune de manual decât să faci ca înţelepciunea să regleze ritmurile vieţii reale.

E semnificaţia pe care o dau scenei finale a spectacolului, atunci când Dora, rămasă singură, dărâmă zidurile de un metaforic alb murdar al clinicii de recuperare situate undeva la graniţa dintre Germania şi Elveţia, spre a se regăsi cu adevărat pe sine.

Neîndoielnic, Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia e un spectacol bun. Bine gândit, bine aşezat. Poate că  nu ar fi fost deloc rău să fie un pic mai “mişcat”. E şi bine jucat, cu serioase şanse de creştere atunci când emoţiile specifice premierei ale celor două tinere actriţe vor fi depăşite. Şi e un indiciu că da, la Petroşani nu se mai prea face minerit, că, da, la Petroşani echipa de fotbal Jiul e doar o amintire, însă teatru încă se face.   

Teatrul Dramatic I.D. Sârbu din Petroşani- DESPRE SEXUL FEMEII CA UN CÂMP DE LUPTĂ ÎN RĂZBOIUL DIN BOSNIA de Matei Vişniec;  

Regia artistică: Muriel Manea;

Scenografia: Eliza Labancz;

Cu: Irina Bodea-Radu şi Bianca Holobuţ;

Data premierei: 9 noiembrie 2013