Lepădarea de România laică

Aproape în fiecare an, cu prilejul pelerinajului la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, presa punctează obsedant câteva, aceleaşi!, aspecte.

Că BOR, sub „managementul turistic şi comercial” al Patriarhului Daniel, trage din buzunarele evlavioşilor, în scopuri dubioase, câteva milioane de euro. Că primarul Nichita a decretat organizarea carnavalului numit „Zilele Iaşului” fix în perioada marii sărbători creştine, din aceleaşi raţiuni mercantile, la care se mai adaugă câteva de ordin populist. Că, mereu biciuiţi de frig, de ploi sau de zăpezi!, în „sfânta îmbulzeală” unor oameni li se face rău şi au nevoie de îngrijiri medicale; anul acesta a fost „cool” fiindcă unei biete femei i-a venit ceasul morţii stând la coadă sau fiindcă gălăţenii de la  Izvoarele au rostit „rugăciuni antiseismice”. Că politicienii veroşi nu ezită să se dea în stambă luându-şi la purtare feţele smerite şi profită de expunerea maximă, ca să facă băi de mulţime.

La dezbaterile televizate apar aceiaşi teologi care-şi modulează banalităţile în limba de lemn a smereniei jucate, aceiaşi psihologi miştocari care veşnic par că au transportat în studio teoria delirului bigot direct de pe scara avionului de New York, aceiaşi sociologi care compară râvna cuvioşilor cu isteriile ce se produc la inaugurările de mall-uri, când se anunţă promoţii la tigăi. Dar nimeni nu se străduieşte să răspundă la o întrebare esenţială: totuşi, de ce sute de mii de oameni vin, şi nu doar acum!, să se roage la moaştele Sfintei Parascheva?

Îndrăznesc să avansez aici câteva ipoteze simple.

1. În ciuda avalanşelor de ipocrizii care prezic instaurarea noilor religii mondiale, deocamdată românii se regăsesc identitar în ortodoxismul strămoşesc, pe care, cu o anumită cadenţă, simt nevoia să-l expună public prin tăcere; ca şi protestele din Piaţa Universităţii, fenomenul de la Iaşi poartă aluzia unei „prezenţe în forţă”.

2. Abandonaţi în sărăcie sau boli, românii apelează la o mijlocire materială, tangibilă, pentru a-şi transmite disperarea către singura instanţă care ar mai putea să le-o aline: „...moaştele nu sunt doar nişte sfinţi uscaţi, ci materie îndumnezeită”, puncta cândva poetul şi publicistul Mihai Gălăţeanu. Rugăciunea în preajma sacrelor rămăşiţe se transformă adesea într-o cameră de rezonanţă, în care necazul se obiectivează şi-şi deconspiră antidotul: epifania miracolului! Iar vestea se duce! 

3. Oamenii sunt derutaţi şi lipsiţi de perspectivă, iar proximitatea pestilenţială nu promite nici răspunsuri, nici soluţii: de peste două decenii, România laică livrează numai larmă şi deziluzii. În cine şi în ce să credem? În flora şi fauna politică, în jurnalişti(cf lozinca „Presa cu cianuri”), în instituţiile statului? 

Sunt doar câteva motive pentru care cred că afluirea spirituală cu pricina nu merită luată peste picior, ci, dimpotrivă, trebuie să ne pună pe gânduri. Este semnul unei realităţi mocnite, în care orice a devenit posibil. Deocamdată, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne ţine, încă, alături de El! Şi că, încă, nu ne-a abandonat iarăşi în mierea otrăvită a vreunui „mântuitor” de ocazie.