Republicile-fantomă ale Rusiei: Istoria regiunilor separatiste din Caucaz
0Acţiunile Rusiei pe plan internaţional din ultimele luni a trezit în interiorul multor observatori frica reluării unei politici imperialiste. Dincolo de demonstraţia de forţă făcută cu anexarea Crimeei, Federaţia depune eforturi importante pentru mascarea slăbiciunilor din interiorul său.
O zonă în special – cea a Caucazului – a reprezentat un adevărat focar de rebeliune şi puternice sentimente anti-ruse de-alungul istoriei. Această zonă poate fi definită de singur cuvânt – impas.
Un impas provocat de o sumedenie de factori: pe de o parte diversitatea culturală şi etnică unică pentru un spaţiu atât de restrâns – în regiunile dintre Marea Caspică şi Marea Neagră putem găsi peste 50 de grupări etnice diferite. Pe de altă parte regăsim interesele geostrategice pe care le prezintă regiunea, zonă de legătură între cele două mări şi bogată în resurse, ce au transformat-o de-alungul istoriei într-un teatru de conflict al diverselor puteri din zonă. Adăugând problemele religioase la această mixtură ne putem clarifica asupra naturii problematice a zonei – ea rămâne cel mai vulnerabil punct al Federaţiei Ruse.
Importanţa geostrategică şi abundenţa resurselor
Zona îsi ia numele de la înaltul lanţ muntos ce străbate porţiunea terestră dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, având puţine zone de trecere est-vest – acestea au reprezentat timp de secole puncte vitale de legătură între Europa şi Orientul Mijlociu. În nordul munţilor se află o zonă de câmpii întinse, numită Caucazul de Nord sau Ciscaucazia ce se întinde până la gurile de vărsare ale Donului şi Volgăi. La sud se află Transcaucazia, o zonă interesectată de o altă serie de lanţuri muntoase mai mici.
Cel mai important rol pe care îl joacă lanţul muntos al Caucazilor în prezent este de delimitare(cel puţin formală) a frontierelor Federaţiei cu fostele republici sovietice ce şi-au dobândit independenţa după colapsul Uniunii Sovietice. Astfel, nordul Caucazilor se află sub controlul Federaţiei Ruse, iar la sud se regăsesc teritoriile Georgiei, Azerbaidjanului şi Armeniei. La momentul scrierii acestui articol Abhazia şi Osetia de Sud, teritorii din sudul lanţului muntos ce aparţin de jure Georgiei se află sub ocupaţie militară rusească ca urmare a conflictului din 2008 şi au o situaţie incertă.
Zona abundă de resurse naturale de orice fel - de la cereale la tutun sau plante textile. Câmpuri de petrol se găsesc în concentraţii mari în sudul lanţului muntos, în special în jurul capitalei Azerbaidjanului Baku, dar şi în nord, în jurul oraşului Grozny. În acelaşi timp, nordul are resurse vaste de gaze naturale şi este traversat de o conductă importantă de petrol ce ajunge la Novorossiysk, cu ieşire la Marea Neagră. Importanţa comercială pe care o au zonele ce aparţin de Federaţie sunt unul dintre motivele primare pentru care aceasta nu tolerează sub nici o formă o eventuală pierdere a controlului în regiune.
Nordul Caucazului – zona de care ne vom ocupa în mare parte – este formată din cinci republici aflate sub autoritatea Federaţie. Dinspre Marea Caspică spre Marea Neagră, acestea sunt Daghestan, Cecenia, Inguşeţia, Osetia de Nord, Kabardino-Balkaria şi Karachevo-Cherkessia. Din punct de vedere al religiei în afară de Osetia de Nord toate aceste regiuni sunt predominant musulmane.
După cum vom vedea, cel puţin o dată cu instaurarea dominaţiei ruse, punctul principal de rezistenţă în zonă a fost aproape de fiecare dată Cecenia; din această regiune luptele s-au revărsat în republicile musulmane limitrofe; poate şi din cauza geografiei favorabile apărării acestei zone, ai cărei locuituri au fost cunoscuţi pentru câteva secole drept războinici ai munţilor.
O regiune aflată în conflict perpetuu
Zona Caucazului s-a aflat întotdeauna la intersecţia intereselor comerciale şi teritoriale a unor multiple mari forţe sau alianţe. Iată cum explică istoricul şi fostul ofiţer american Robert W. Schaefer (specialist în studii ruse, est-europene şi centra-asiatice)explică istoria zonei: ”Mereu a existat o putere nordică care dorea să-şi extindă influenţa către sud, fie că vorbim despre mongoli, huni sau ruşi. Puterile dinspre sud-vest, fie că vorbim de romani, bizantini, otomani sau NATO şi-au dorit extinderea spaţiului de influenţă spre nord-est. În fine, din sud fie că vorbim de Persia, Dinastia Safavidă sau în prezent Iraq sau Iran, mereu s-a dorit extinderea către nord-vest.”
Trăind prin o serie de conflicte romano-persane pentru controlul zonei şi invazii ale populaţiilor migratoare – precum cea a hunilor din secolul IV – Caucazul era deschis expansiunii influenţei musulmane în secolul VII. În jurul anului 650 primul califat musulman a început expansiunea în regiune, aruncând-o în mijlocul războaielor religioase bizantino-musulmane până la invazia mongolă din secolul XIII.
Populaţiile native ale regiunii, precum kazarii, cecenii, inguşeţii şi daghestanii au luptat împotriva expansiunii musulmane, însă Islamul a acaparat treptat regiunea şi a devenit religia principală în nordul Caucazului, sudul fiind mai predispus la influenţele creştine bizantino-armene.
Expansiunea mongolă de după 1200 nu a ocolit regiunea Caucazului, însă aceasta s-a transformat într-un punct de conflict între Hoarda de Aur şi Ilhanat – rămăşiţele separării Imperiului Mongol; Hoarda deţinea controlul la nord de lanţul muntos, iar Ilhanatul controla Transcaucazia. Dizolvarea treptată a acestor două state moştenitoare ale imperiului lui Genghis Han a dus la formarea în zonă a unor unităţi statale de mică dimensiune. Ele nu au putut opune rezistenţă expansionismului Imperiului Otoman sau Persiei, care s-au luptat pentru controlul în regiune în secolele XV-XVI. Aceste conflicte au împărţit Caucazul pe linia est-vest, perşii având control asupra estului, iar otomanii îşi impuseseră controlul în vestul zonei încă din secolul XIII.
Se încarcă comentariile...
