Omul nou trebuie să meargă pe bicicletă

Timp de 30 de ani cubanezii au trebuit să fie oameni noi. Ce trebuie să facă un cubanez pentru a putea beneficia de titlul de om nou? Răspunsul la această întrebare a revenit, ca de obicei din 1960 încoace, lui Fidel Castro.

Un om nou trebuie să aibă simţul proprietăţii colective, să ştie să scrie şi să citească, să-l asculte pe El Coamandante en Jefe, să meargă la mitingurile anti-americane, să-şi dea viaţa pentru patrie şi, mai ales, să rămână în Cuba.

Perioada specială în timp de pace, desemnând măsurile excepţionale de supravieţuire a insului după căderea comunismului în Est, a adus o notă aparte în conceptul de om nou: omul nou trebuie să meargă pe bicicletă!

Asta înseamnă:

– să moară de dorul mersului pe bicicletă;

– să ştie să meargă pe bicicletă;

– să meargă pe bicicletă corect;

– să nu fure bicicleta altuia.

N-a fost, pentru regimul Castro, un obiectiv lesne de  îndeplinit. Cubanezii erau până atunci tot ce voiai şi tot ce nu voiai. Fumători înrăiţi, băutori de rom, dansatori de salsa, cântăreţi de rumba, familiari cu străinii. Nu erau însă ciclişti.

Pentru a-i face să meargă pe bicicletă, s-a declanşat la nivel naţional o bătălie mai spectaculoasă şi mai eroică decât Zafra, ba chiar şi decât răsturnarea lui Batista. Radioul, televiziunea, presa, organizaţiile de partid şi de tineret au pornit o veritabilă cruciadă pentru educarea omului nou în spiritul mersului pe bicicletă. Fidel Castro însuşi a avut numeroase discursuri dedicate bicicletei.

Brigăzile de agitaţie şi propagandă n-au ostenit să repete două dintre învăţăturile lui Fidel Castro despre bicicletă:

„Ca şi Revoluţia, bicicleta n-are marşarier, dar are frâne”.

„Bicicleta, tovarăşi, nu e destinată hoinărelilor – mai există pe ici pe colo – ea e destinată studenţilor şi muncitorilor”.

Dorinţa de a merge pe bicicletă n-a ridicat nicio problemă. Câtă vreme n-ai autobuz, n-ai maşină, n-ai motoretă, decât să mergi pe jos, te urci şi pe bicicletă. Nici învăţarea mersului n-a fost o problemă. Şi aşa şomeri, după prăbuşirea întregii industrii bazate pe carburant, cubanezii au avut suficient timp liber ca să înveţe să meargă pe bicicletă.

Mai greu a fost cu mersul pe bicicletă corect. Brusc, la Havana a apărut un nou gen de accidente rutiere: cele de bicicletă. A apărut e un fel de a spune. În condiţiile crizei transporturilor, accidentele de bicicletă au fost singurele accidente rutiere.

Unele au fost provocate de confundarea mersului pe bicicletă cu hârjoana: mersul pe contrasens, agăţatul de camioane nerespectarea semafoarelor. Chestiunea s-a rezolvat rapid prin intervenţia în forţă a Poliţiei rutiere. O soluţie mult mai eficientă decât campaniile duse de Granma şi Juventud Rebelde sub sloganul: „Problema nu este bicicleta, ci iresponsabilitatea”. Alte accidente şi-au avut cauza în refuzul şoferilor de a împărţi carosabilul cu bicicliştii.

Regimul a luat imediat măsuri. Pe multe străzi, inclusiv pe Malecon, au apărut denivelări menite a desemna spaţiul destinat exclusiv cicliştilor. În toată Cuba, porţiunea de un metru de la marginea şoselei (inclusiv o autostradă) e rezervată cicliştilor.

Revoluţia bicicletelor a stârnit entuziasmul tuturor organizaţiilor mondiale de cultivare a mersului pe bicicletă.

Acesta dau semne de îngrijorare. Companiile străine, venite în Cuba, susţin că ar putea găsi petrol.

Ce se va alege de mersul pe bicicletă în Cuba? Pesimiştii susţin că dorinţa de a merge pe bicicletă va dispare la fel de uşor ca şi trasul cu puşca. Optimiştii cred însă că dorinţa de a merge pe bicicletă nu e o componentă a omului nou din Cuba, ci a omului în general.