Fals jurnal de ieri şi de azi: Povestea ,,Melcului călător’’

M-am îndrăgostit  de Balcic târziu, pentru că l-am descoperit târziu, părăsit de români după război în urma unui târg care n-a fost deloc în favoarea noastră, cei care semnaseră târgul uitând să-şi revendice jumătatea balanţei.

Atunci când l-am descoperit oraşul de calcar alb ocrotitor al Golfului de Argint nu mai păstra din amintirea noastră decât flamura de pânză argăsită de timp şi încenuşată de timp, a unui tricolor agăţat de o fereastră uitată deschisă şi ea, de decenii, la etajul întâi al unei clădiri care aparţinuse Consulatului românesc. Îmi amintesc că nimeni dintre ,,lucrătorii’’ Ambasadei noastre de la Sofia nu trecuse pe la Balcic şi nu ştia că, deasupra golfului cu migdali, flutura orfan un drapel românesc. Nici ambasadorul, culmea, rudă cu mine, care a şi plecat de la post uitând să facă măcar o vizită de rămas-bun dacă de bun venit nu fusese în stare.

Aşadar, m-am îndrăgostit de Balcic târziu, pentru că l-am descoperit târziu şi el este azi, pentru mine, la fel ca Slătioara şi Râmnicu Vâlcea, o parte hotărâtoare a sufletului meu.

Bulgarii au ştiu să-l iubească, să-l facă să strălucească şi să-l transforme, aşa cum îşi dorise Regina Maria, într-o adevărată perlă a Mării Negre. El este astăzi oraşul cu migdali, oraşul de calcar alb, Golful de Argint al Mării Negre, cum Nisa este Golful de Azur al Mării Mediterane.

Emblema Balcicului a rămas, ca un crin alb, Castelul Reginei Maria a României pe care l-a construit şi l-a iubit şi a făcut din el ţara visurilor ei de poetă, de pictoriţă, de îndrăgostită. Bulgarii au creat în jurul acestui castel, care este ca o jucărie albă, ca un minaret alb, un cult al Reginei Maria, al Reginei – poetă, al Reginei iubitoare de pictură, ea însăşi scriitoare de memorii, scriitoare de mare talent, Regina României. Balcicul întreg stă astăzi sub semnul ei regal, pentru că această Regină a României a dorit şi a ţinut să lase inima ei în piatra unei bisericuţe pe care a clădit-o anume pe malul mării de arginit.

La un moment dat, noi ne-am luat inima înapoi şi ea se află, după o vreme de odihnă la Castelul Bran, la Muzeul de Istorie al României. Dar a rămas uitată.

Locuitorii de azi ai Balcicului ştiu să se mândrească şi să ,,exploateze’’ inspirat amintirea acestei regine, descendentă din familia regală de azi a Angliei şi din ţarii Romanovi ai Rusiei. Cele mai frumoase albume înfăţişând-o pe regină, Regina Maria a României, şi viaţa ei şi opera ei de ocrotitoare şi de iubitoare a literaturii române, a picturii române, a sculpturii române se află la Balcic. Chiar şi în limba română.

Astăzi, la noi, în librării, abia se mai găsesc, alături de monografia istoricului Lucian Boia, câteva exemplare din cartea–poem ,,Balcicul’’, semnată de profesoara universitară, doamna Balcica Octavia Moşescu-Măciucă.

Şi acum, povestea Balcicului şi a ,,Melcului călător’’.

-Coşul cu rodii şi melcul alb -

Descoperind Balcicul, la invitaţia unui mare om de ştiinţă român, Regina Maria a rămas cucerită de acest ţărm de lume la Marea Neagră şi i-a închinat ani întregi din cea mai frumoasă parte a biografiei ei. Aşa s-a născut, la Balcic, marea şcoală de pictură românească de la Balcic pe care au nemurit-o cei mai de  seamă pictori români dintre cele două războaie: şi Steriadi şi Iser şi Ciucurencu şi Pallady şi Ghiaţă şi Luchian şi Tonitza şi..., şi..., tot ce a avut mai fericit darul de pictor al românilor. Aici au venit în trena poetei–regine, în fabuloasele veri ale Golfului de Argint, aproape toţi marii scriitori români: şi Sadoveanu şi Camil Petrescu şi Ionel Teodoreanu şi Pillat şi..., şi...., şi..., poeţi şi dramaturgi care au scris aici pagini minunate din opera lor intrată în istoria literaturii române. Aici au venit, însoţind-o pe regină, şi oameni politici străluciţi dintre cele două războaie, aici s-a născut şi un roman fermecător, chiar dacă nu o capodoperă, dar iubit de generaţii întregi de cititori tineri, ,,Pânza de păianjen’’ de Cella Serghi, romanciera debutată de Camil Petrescu şi Mihail Sebastian.

În aceea epocă de glorie a Balcicului clasic, ca să zic aşa, în care se păstra intactă amintirea trecutului bulgar şi turcesc, a păstorit oraşul inspirat, la cererea reginei, un primar rămas celebru ca un mecena al lumii artistice pomenite mai înainte, avocatul Octavian Moşescu, fost student strălucit la Viena când a îndeplinit şi misiunea istorică de ultim preşedinte al Societăţii Academice ,,România jună’’ a studenţilor vienezi care au sărbătorit patru sute de ani de la zidirea Mănăstirii Putna ,,manifestare aureolată de verbul eminescian şi muzica lui Ciprian Porumbescu’’. (O.M.)

Octavian Moşescu a trăit până târziu, mult dincolo de jumătatea veacului al XX-lea şi în 1971 a început să publice, în regia autorului!, cum se spune şi azi, la Editura ,,Litera’’, în Republica Socialistă România, sub titlul ,,Din jurnalul unui colecţionar’’ şi ,,Vitralii’’ şi ,,Alte vitralii’’, amintiri şi portrete izvorâte din anii de glorie ai Balcicului când era primar.

Primarul de la Balcic, Octavian Moşescu, june buzoian învăţat şi frumos s-a îndrăgostit de fiica unor ţărani bulgari bogaţi şi hotărâţi conservatori, ca macedonenii, şi le-a cerut mâna unicei lor fiice. Bulgarii s-au opus, rămânând fideli neamului lor de ţărani bulgari cu un puternic cult al tradiţiei. Iubirea tinerilor a fost mai puternică însă şi fata şi-a urmat iubitul la Viena unde s-au căsătorit şi s-au întors soţ şi soţie. Aşa a apărut pe lume o fată pe care, îndrăgostiţi de Balcic, părinţii au botezat-o Balcica!

Cred că este singurul copil din lume care poartă numele oraşului său de naştere.

Doamna Balcica Măciucă văzută de J.Al. Steriadi la 15 ani când a debutat,

 ilustraţie la volumul de versuri ,,Sbor de pescăruşi’’

La 15 ani, Balcica Măciucă debuta în poezie cu volumul ,,Golful cu migdali’’, şi asta se petrecea în 1945. Poeta a fost înconjurată cu mare iubire şi cu speranţă de prietenii pictori şi scriitori ai primarului care au scris despre cărţile ei de poezie şi i-au ilustrat aceste cărţi tipărite la ,,Cartea Românească’’, la Bucureşti, în ediţii de lux. După război, familia Moşescu s-a mutat la Bucureşti.

Balcicul a rămas şi pentru tânăra poetă o amintire dureroasă, dar dulce, înmiresmată de florile de migdali şi de rodii şi de poezia casei primarului de la Balcic şi de grădina casei de la Balcic de pe zidul de piatră al căreia şi astăzi se desfăşoară înaintea ochilor noştri cea mai frumoasă privelişte a Balcicului. În casa primarului de la Balcic te aşteaptă o cafenea vestită, o cafenea cu grădină cu migdali şi rodii şi meri ionatani a cărei firmă ne spune că, aici, ne aflăm ,,La 7 lule’’; e vorba de cafeneaua ,,La 7 pipe’’.

Din această grădină furăm eu şi cu soţia mea în fiecare primăvară, în fiecare vară, în fiecare toamnă, de ani de zile, rodii abia pârguite sau coapte pe deplin, două sau trei, şi le ducem la Bucureşti doamnei Balcica Moşescu–Măciucă, soţia profesorului universitar de teatrologie Constantin Măciucă, fiu de ţărani gorjeni, căsătorit, aşadar, cu nepoata unor ţărani bulgari şi care purta numele Golfului de Argint. De Constantin Măciucă, gorjanul, mă leagă prietenia consacrată în anii direcţiei mele la Teatrul Mic, când domnul Constantin Măciucă a apărat toate isprăvile mele de director al Teatrului Mic, fireşte într-un neverosimil contrast cu severitatea şi exigenţa clasicistă ale gorjanului din Oltenia de sub munte, universitarul Constantin Măciucă care a fost, 13 ani la rând ai direcţiei mele la Mic şi la Foarte Mic, un sprijin hotărâtor.

Iată şi motivaţia rodiilor furate din grădina primarului Moşescu şi duse doamnei Balcica la Bucureşti, octogenara poetă care, de-alungul unei vieţi frumoase, ea însăşi o mare doamnă şi o mare frumoasă, a onorat premierele teatrale şi manifestările culturale bucureştene decenii întregi, până dincolo de anul 2000, păstrând intact ca o trenă parfumul marilor doamne de altădată.

Ultimul nostru ,,furt’’ din grădina primarului Balcicului s-a petrecut chiar anul acesta!, când i-am adus doamnei Balcica un coşuleţ cu patru sau cinci rodii aflate foarte aproape de culoarea aurului lunii septembrie.

Doamna Balcica Măciucă mi-a trimis în schimb, alaltăieri, prin fiica ei, doamna Oana Cajal, prestigioasă poetă, pictoriţă şi dramaturg, locuind la Montreal, nora marelui savant Nicolae Cajal, aşadar cumnata omniprezentei Irina Cajal, istoric de artă şi subsecretar de stat la Ministerul Culturii, o grădină de om ca şi tatăl ei -, mi-a trimis, spun, o poezie intitulată ,,Melcul călător’’.

Într-una din rodiile aflate în coşuleţul trimis de noi se afla ascuns un melc din grădina de la Balcic. El a ajuns la Bucureşti şi, cuminte, a mâncat luni de zile la rând miezul rodiei şi s-a făcut mare şi a ieşit la lumină, devenind astfel melcul călător. Doamna Balcica l-a descoperit exact când el, ieşind la lumină, ţinea să arate că a epuizat rezerva de hrană, sângele şi carnea rodiei şi, atunci, a chemat un specialist care i-a adus ierburile cu care se hrăneşte un melc la malul Mării Negre.

Octogenara doamnă Balcica Măciucă s-a întors, astfel, la Poezie, cu care a debutat la 15 ani şi a reînceput să scrie versuri. Iată, poema:

Melcule călător,
ascuns într-o rodie,
ai venit la mine
Mi-ai adus
taina locului de unde am plecat
Mi-ai adus sclipirile mării,
treptele înserării
pe dealurile albe,
şoaptele nopţii
din colţuri de grădină.
Cine ţi-a spus că te aştept?
Tu eşti gândul meu
spre acolo,
acolo unde am să fiu mereu.
Melcule călător,
tu ascunzi vraja începutului meu,
acel început
pe care mă ajuţi să-l descopăr,
să-l simt,
ca venirea ta,
ascuns,
într-o frunză,
într-o rodie.

P.S.: Într-o vreme sufocată, în România, de mizeria politicianismului mizer, m-am gândit că povestea ,,Melcului călător’’, drumeţind de pe ţărmul Golfului de Argint până la Bucureşti şi a revenirii la Poezie a singurei fiinţe botezate cu numele oraşului ei de naştere Balcicul, merită mai multă atenţie.