Entuziasmul faţă de ridicarea copilaşilor în suliţe

Am terminat, în fine, Taras Bulba, de recitit. Spun, în fine, cu o nuanţă de regret şi nu cu o nuanţă de satisfacţie. Lungirea lecturii s-a datorat grijii mele de a drămui fiecare rând, cum procedezi cu o prăjitură pe care o desprinzi în linguriţe mici, pentru a nu o hăpăi dintr-odată.

Ultimele pagini îl surprind pe Taras Bulba în plină cruciadă împotriva leşilor. Scrie Gogol despre asta:

„Iar Taras? Taras, împreună cu regimentul său, hoinărea prin toată Polonia, incendiind optsprezece localităţi, în care se aflau patruzeci de biserici catolice, şi deja era în apropiere de Cracovia. Se răfuiră cu mulţi nobili polonezi, prădară cele mai roditoare pământuri şi cele mai frumoase castele; desfăcură şi vărsară în praf mierea şi vinurile cu vechime de-un veac şi mai mult, păstrate cu grijă în beciurile panilor; făcură ferfeniţă şi arseră stofele scumpe, îmbrăcămintea şi obiectele găsite în cămări. «Să nu vă pară rău de nimic!“, repeta mereu Taras. Cazacii nu şi-au manifestat respectul nici faţă de polonezele cu sprâncene negre, cu faţa luminoasă şi cu pieptul alb; ele nu se putură salva, chiar dacă se aflau în faţa altarului: Taras incendia altarele, împreună cu polonezele aflate acolo. Multe mâini albe ca neaua se ridicau spre cer dintre flăcări, însoţite de strigăte de jale, care ar fi mişcat şi pământul umed, şi iarba din stepă s-ar fi frânt de durere. Însă cazacii neîndurători nu ţineau cont de nimic, şi, ridicând copilaşii din stradă în suliţe, îi aruncau în acelaşi foc. «Aceasta, vrăjmaşilor de leşi, este masa de pomenire pentru Ostap!», le spunea Taras sentinţa“.

Cazacii ridicau copilaşii din stradă în suliţe şi îi aruncau în foc. Taras incendia altarele, împreună cu polonezele de acolo. În limbajul lumii de azi, copiii şi femeile se constituie în populaţia civilă. Indiscutabil, ne aflăm în vremuri ale cruzimii belicoase. Ceea ce face Taras Bulba întrece însă orice sălbăticie prin nota evidentă de inutilitate. Din punct de vedere al războiului, arderea de vii a femeilor şi suliţarea copiilor nu-şi au nicio justificare. Nici în planul răzbunării pentru moartea lui Ostap, nu se întrezăreşte nicio justificare. E vorba, pur şi simplu, de cruzime omenească. Nu de fiară, atenţie! Pentru că fiara sălbatică nu arde de vii femeile şi copii. Eventual, lupul, tigrul, sfâşie un copil şi-l înfulecă. Din simplul motiv că îi e foame. Taras Bulba, ca Taras Bulba. Nu e un erou, nu e nici măcar un bărbat, e un nimic (nu e crud pe cont propriu, e crud ca şef al unei hoarde), un nemernic. Dar Gogol? Din rândurile de mai sus, ca şi din întreaga nuvelă, se degajă un entuziasm fără fisură faţă de tot ceea ce face Taras Bulba, de la beţiile sale cumplite până la asasinarea propriului fiu. Taras Bulba se vrea o cântare a vitejiei căzăceşti.

Privirea naratorului nu stă deasupra acestei lumi. Ea se afirmă dinspre lumea căzăcească. Înaintea Războiului din Golf, mai precis, a celui de-al doilea război din Golf, administraţia Bush a purces la pregătirea războiului mediatic. După experienţa nefericită a războiului din Vietnam, pierdut de America din cauza presei, toate administraţiile de la Casa Albă s-au gândit, înainte de declanşarea unei aventuri militare, la manipularea presei.

Pentru cel de-al doilea război din Golf, specialiştii americani în manipulare au avut o idee genială: plasarea  echipelor TV în cadrul unităţilor combatante: faimosul embedded. Cameramanilor, reporterilor nu li se spunea cum să filmeze sau cum să comenteze.

Inevitabil însă, transmisiile în direct, reportajele nu vedeau Războiul de sus, dinspre opinia publică, ci doar dintr-o parte: cea a combatanţilor americani.

Mai întâi pentru că, după un timp de stat împreună cu combatanţii, atât în unitate, cât şi pe front, orice jurnalist îşi însuşeşte, prin experienţă directă, perspectiva combatantului. El, jurnalistul, vede fără să vrea, în combatantul american un camarad de front, iar în combatantul irakian, un duşman care trebuie răpus.

Apoi, transmisiile în direct ale luptelor s-au făcut cu camere video instalate în partea americană. Confruntarea nu era văzută de sus, astfel încât telespectatorul să urmărească în direct o bătălie, ci de jos, dinspre tabăra americană. În chip manipulator, telespectatorul urmărea confruntarea prin ochiul cameramanului situat într-una dintre tabere.

Ceva asemănător putem spune şi despre privirea lui Gogol din Taras Bulba. Marele scriitor participă la sălbăticiile căzăceşti. Nu ştim dacă el a înfipt suliţa într-un copil polonez. Sigur e că vede gestul acesta sălbatic, cred, cu privirea camaradului de regiment al cazacului care a înfipt suliţa.