O iubire epistolară

Extrase dintr-o corespondenţă extinsă, cu întreruperi, de-a lungul a peste zece ani, cele 333 de scrisori publicate în volumul Dear Scott, Dearest Zelda – The Love Letters of F. Scott & Zelda Fitzgerald redau anatomia relaţiei tumultoase dintre doi scriitori asociaţi exclusiv – şi superficial – splendorii epocii cunoscute drept The Roaring Twenties.

Structurat în acord cu etapele tragicei lor iubiri şi cuprinzând bileţele,  telegrame şi vaste scrisori cu statut de eseu (ultimele aparţin, cu precădere, Zeldei), corpusul de texte începe cu tandrul schimb de misive din intevalul de un an şi jumătate ce precede căsătoria din 1920. O frumuseţe sudică tipică, tânăra de 18 ani cochetează îndrăzneţ cu scriitorul încă nepublicat, trimiţându-i fotografii ingenue şi afirmând, candid: „Vreau să mă porţi în lume ca pe un ceas sau un bucheţel la butonieră.” Strategia de cucerire include menţionarea nonşalantă a vizitelor unui fost iubit şi ale unor prieteni, însă replica lui Scott trădează o intuiţie similară – „Ştii că nu mă îndoiesc de tine, draga mea”. Atunci când îi trimite un capitol din manuscriul romanului The Romantic Egotist, care avea să devină This Side of Paradise, el îi mărturiseşte că protagonista îi seamănă „în nenumărate feluri”.

Între flirt şi declaraţii de iubire, Zelda demonstrează un autentic talent stilistic desfăşurat îndeosebi în descrieri elaborate ale naturii – calitate pe care, două decenii mai târziu, Scott i-o elogiază, subliniindu-şi propria inferioritate în această privinţă. Ea consemnează şi numeroase reflecţii de o neaşteptată profunzime, precum aceasta, din primăvara lui 1919: „cred că mi-ar plăcea ca, peste o sută de ani, tinerii să speculeze dacă ochii mei erau căprui sau albaştri [...] sper ca mormântul meu să aibă aerul vremurilor demult trecute.”

Anilor de fericire conjugală, prosperitate şi strălucire le urmează epoca tensiunilor provocate de alcoolismul lui Scott şi de primele simptome ale bolii psihice a Zeldei, diagnosticate drept schizofrenie. Foarte probabil suferind, de fapt, de sindrom bipolar, ea este internată la o clinică psihiatrică de lângă Paris. Începe, astfel, o lungă procesiune de internări atât în Europa, cât şi în Statele Unite. Corespondenţa intensă, din care s-au păstrat, în special, scrisorile Zeldei, reflectă destrămarea căsniciei, dar şi sentimentele reciproce latente ale protagoniştilor – ce nu vor divorţa niciodată –, precum şi pasiunea lor pentru scris. Dacă Scott este, deja, faimos, soţia lui, cel puţin la fel de talentată, îşi duce, în anonimat, povara existenţei dictate de regimul spitalicesc, scriind şi desenând. Unele dintre mesaje sunt relatări acurate ale deceniului petrecut împreună şi care coincide cu euforia anilor ’20. Preţios material biografic, ele evocă experienţa europeană – cuplul îşi petrecuse vacanţele la Paris, pe Coasta de Azur, la Roma, Veneţia şi Londra –, precum şi galeria de personaje ilustre cunoscute cu această ocazie – Ernest Hemingway, Gertrude Stein, John Galsworthy, Winston Churchill şi mama sa, Lady Randolph Churchill. Cu amărăciunea finalului de spectacol, Zelda şi Scott îşi contemplă mariajul, acuzaţiile ei – „beai tot timpul” – ciocnindu-se de reproşurile lui – „tu erai bolnavă, iar fericirea nu era în casă”.

Odată cu ameliorarea stării medicale, însă, tonul cordial şi romantic al vechilor scrisori revine, iar ceea ce se anunţase drept o autopsie a căsniciei se transformă în declaraţii de o afecţiune debordantă. „Viaţa e rece şi tehnică fără tine, o mască mortuară a ei înseşi”, mărturiseşte Zelda. Scott îşi însoţeşte cuvintele tandre de numeroase promisiuni, mereu onorate, privind finanţarea tratamentelor costisitoare. Între 1930 şi 1940, anul morţii, el scrie într-un ritm epuizant, publicând zeci de nuvele, scriind două romane – dintre care unul rămâne neterminat – şi colaborând cu studiourile de la Hollywood, pentru a-şi plăti eternele datorii, a-i trimite bani Zeldei şi a-i asigura o educaţie de elită unicei lor fiice, Scottie.  

La sfatul medicilor, Zelda părăseşte clinicile, de câteva ori pe an, pentru a petrece vacanţe cu soţul său şi cu restul familiei. Acest ciclu de internări şi externări se dovedeşte obositor, dar terapeutic, el alimentându-i sentimente abandonate şi eterna speranţă privind revenirea la căsnicia fericită a primilor ani. „Vântul adie călduţ şi moale, precum vârtejul pensulei unui pictor”, scrie ea, într-unul dintre scurtele sejururi în casa părintească din Alabama. Fiinţă profund senzorială, îndrăgostită până la obsesie de splendoarea estivală, găseşte, în ciuda ravagiilor bolii, resursele unei rigori ce îi permite să elaboreze autentice rapoarte literare privind lectura nuvelelor lui Scott, propriile lecturi, precum şi conceperea noilor ei texte.

O serie de scrisori din primăvara lui 1932 aduce lămuriri necesare privind un moment de criză din viaţa cuplului separat. La doar câteva săptămâni de la internarea într-o clinică din Baltimore, Zelda termină unicul său roman, Save Me the Waltz. Aflând de eveniment de la editorul său şi furios pentru că soţia sa utilizase ca sursă de inspiraţie viaţa de cuplu, aceeaşi la care el însuşi recursese scriind romanul încă aflat în proiect, Scott îi cere să opereze o serie de modificări importante. Într-o scrisoare în care, pe un ton obedient frizând umilinţa, îşi exprimă regretul şi îl asigură că va accepta orice schimbare necesară, Zelda îşi devoalează soarta tragică. De altfel, într-un mesaj precedent, ea îi mărturisise: ”sunt acel peştişor care înoată pe sub rechin şi – cred eu – trăieşte, lipsit de tact, din resturi.” Relativ incorect relatat până la publicarea volumului îngrijit de Bryer şi Barks, conflictul biografico-estetic îşi găseşte rezolvarea. Save Me the Waltz va apărea în 1932, receptarea critică negativă afectând-o pe Zelda, care, din izolarea clinicilor, îndrăznise să viseze la câştigarea unui statut de femeie independentă. Publicat doi ani mai târziu, romanul lui Scott, celebrul Tender is the Night, este primit cu o lipsă de entuziasm care îl uluieşte pe autorul convins că succesul avea să îl depăşească pe cel al lui The Great Gatsby.

Relaţia soţilor îşi continuă dinamica stabilită – lungile despărţiri, urmate de sejururi împreună, produc confesiuni scrise ce o includ, deseori, pe Scottie, acum o adolescentă care îşi demonstrează talentul moştenit în scurte nuvele şi reportaje. „Am clocit un ou de valoare”, conchide Scott, cu mândrie. Măcinat de tuberculoză pulmonară, pe fundalul mizeriei fiziologice generate de alcoolism, el reuşeşte, totuşi, să construiască o imagine stenică în majoritatea mesajelor. Determinat, probabil, printre altele, de ciclotimia Zeldei, elaborează constatări oscilând între resemnare – „Ne-am distrus unul pe celălalt; sincer, n-am crezut niciodată că ne-am distrus unul pe celălalt” – şi mărturisire dureroasă „Dacă nu te-aş iubi atât de mult, dispoziţiile tale nu m-ar afecta atât de profund.” Scott îi adresează şi o lungă scrisoare-chestionar a cărei rigoare, demnă de un psiholog, glisează spre o atenţie clinică doar aparent glacială. Una dintre zecile de întrebări concepute pentru a-i stimula Zeldei explorarea propriei boli este: „Nu-ţi trece, uneori, prin cap că trebuie să trăieşti aproape de graniţele tulburării psihice pentru a crea cel mai bine?”

Profeţia Zeldei care, într-o scrisoare de la începutul relaţiei, îşi exprimă convingerea că atât ea, cât şi Scott vor muri tineri, se împlineşte atunci când scriitorul moare, în urma unui atac de cord, la 44 de ani, la două zile după un mesaj în care îi trimite soţiei sale urări de Crăciun. Zelda va muri, 7 ani mai târziu, la 47 de ani, într-un incendiu al spitalului în care se află înternată.

„Cerul s-a închis deasupra lacului ca o cochilie de stridie cenuşie”, scrie într-o scrisoare cea care, în absenţa operei literare pe care şi-a dorit-o cu orice preţ, a oferit, fără intenţie şi în compania celebrului său soţ, o bulversantă operă epistolară.

Dear Scott, Dearest Zelda – The Love Letters of F. Scott & Zelda Fitzgerald, Jackson R. Bryer & Cathy W. Barks, Bloomsbury, 2002.Body