Suspiciune fără Hitchcock VIDEO
0FLEŞCĂIT În noul său film „Aliatul“, cu Brad Pitt şi Marion Cotillard în rolurile principale, regizorul Robert Zemeckis se joacă cu locurile comune ale filmului de război, ceea ce rezultă fiind un ghiveci de multe ori rizibil.
„Aliatul“ este unul dintre acele filme al căror renume se creează dinainte de momentul premierei, serviciile de marketing nemaitrebuind să-şi bată mult capul cum să-l promoveze. De data aceasta, ceea ce i-a asigurat notorietatea este neaşteptatul divorţ al celebrului cuplu Brangelina, moment în care Jolie l-a acuzat pe destul de trecutul Pitt (face 53 de ani pe 18 ale lunii) că i-a pus coarne cu partenera sa de platou, franţuzoaica Marion Cotillard (41 de ani). Asta în timp ce soţioara (doar cu câteva luni mai în vârstă, de altfel, decât împricinata) era preocupată cu acţiunile caritabile, gen „salvarea planetei“, şi cu refacerea plastică după mastectomii.
Dragoste şi război
Indiferent de cum s-au desfăşurat în realitate lucrurile, a fost suficient pentru ca toată lumea să stea aţintită cu ochii pe filmul a cărui premieră americană era anunţată pentru luna noiembrie. Ca mai întotdeauna în astfel de cazuri, dezamăgirea a fost pe măsura eventualelor aşteptări. Pe noi însă ne interesează calitatea sau non-calitatea peliculei dincolo de conotaţiile extra-artistice care i s-au atribuit.
Observăm în primul rând că noul proiect al lui Zemeckis – scris de Steven Knight, scenarist şi regizor („Locke“, 2013) destul de solid – era unul prin definiţie ambiţios, pentru că filme mari care să combine războiul şi dragostea nu s-au mai făcut de câteva decenii. De aici şi distribuirea în rolurile principale a celor două mega-vedete, Pitt şi Cotillard.
Casablanca, 1942
Ne dăm seama repede că nu despre cel de-Al Doilea Război Mondial, aşa cum a fost, ne vorbesc Knight şi Zemeckis aici, ci despre imaginarul nostru legat de acesta, construit de deceniile postbelice de cinematograf. Sunt filme care, în anii care s-au scurs după încheierea WWII, au creat – mai ales în ochii generaţiilor care-au urmat – impresia războiului ca un „joc de copii“, ceea ce, vom vedea, se întâmplă şi aici. Cum altfel s-ar putea explica faptul că prima parte a filmului se desfăşoară în Casablanca anului 1942, topos în acelaşi timp real şi imaginar care bântuie imaginarul cinefil de la premiera filmului lui Curtiz din acelaşi an?
Este un act de curaj să-ţi plasezi acţiunea filmului chiar în acest spaţiu şi timp, identificate pe vecie cu combinaţia de film de război şi de dragoste, pentru orice cinefil, ca şi pentru publicul larg. Nu trebuie însă să ne mire: discipol preferat al lui Spielberg, Zemeckis a început cu filme care se jucau cu imaginarul cinematografic şi colectiv („Romancing the Stone“, „Who Framed Roger Rabbit“, seria „Back to the Future“, „Forrest Gump“), de-abia după-aceea realizând produsele mai convenţionale din ultima vreme.
Marianne Beauséjour (Marion Cotillard), sau “oh les beaux (sé)jours”...
Şapte zile de „căsnicie“
În fierbintele oraş marocan se întâlnesc canadianul Max Vatan (Pitt) şi franţuzoaica Marianne Beauséjour (Cotillard), ambii luptători în Rezistenţă, care trebuie să se suporte şi să joace rolul de soţ şi soţie timp de câteva zile, până la îndeplinirea misiunii asasinării ambasadorului german. „Alţii, înaintea noastră, au făcut greşeala să facă sex şi acum sunt morţi“, clamează Pitt. „Nu, au făcut greşeala să aibă sentimente“, îi răspunde ea.
Bineînţeles, vor face şi una, şi alta, mai mult, după succesul misiunii, se vor retrage în Anglia, unde se vor căsători şi vor avea un copil. Inutil să spunem că, totuşi, „Allied“ e departe de-a fi „Casablanca“. Ba chiar calcă în străchini destul de des, prin falsitate (dar neasumată cinefil în mod real, cee ce l-ar fi salvat) şi lipsă de realism, spre deliciul sălii, căreia-i declanşează hohotele.
Războiul ca „joacă“
Din acest moment, filmul virează spre o poveste de suspiciune à la Hitchcock (Beauséjour se pare că n-ar fi adevărata Beauséjour), Zemeckis chiar se chinuie să-l citeze pe maestru în câteva secvenţe, dar, bineînţeles, maniera sa de creare a suspansului n-are nicio legătură cu cea hitchcockiană. Secvenţele în care Pitt, într-o singură noapte, pilotează avionul până-n Franţa, pentru a interoga un martor-cheie, mai lichidează un grup de nazişti, şi se întoarce fresh dimineaţa la căminul său din Anglia, citează, la rândul lor, sumedenia de filme postbelice aşa-zis „de război“, care transformau conflagraţia într-o „joacă de copii“.
Diferenţa cea mai clară faţă de H. este dată de momentul finalului, sentimental şi grandios, în care Zemeckis se străduie, de fapt, să-l imite pe maestrul său, Spielberg, lipsindu-i însă (cel puţin aici) talentul acestuia. E cert că Hitchcock n-ar fi filmat un asemenea final – patetic, lungit şi pus pe stors lacrimi –, dar ştiţi care-i poanta, nici... Spielberg. Poate pe vremea unor filme ca „Strada Hanovra“ sau „Yankeii“ (ambele din 1979) „Aliatul“ să fi putut fi considerat un film cu adevărat bun, dar mi-e teamă că nici atunci.
Info
Aliatul / Allied (SUA-Marea Britanie, 2016)
Regia: Robert Zemeckis
Cu: Brad Pitt, Marion Cotillard, Jared Harris, Lizzy Caplan
2 stele
PORTRET DE REGIZOR
Robert Zemeckis – cel mai de succes discipol al lui Steven Spielberg
Afirmat în anii ’80, alături de alţi regizori ai vremii ieşiţi de sub pulpana lui Steven Spielberg şi încurajaţi de acesta (Joe Dante este un alt exemplu clasic), americanului Robert Zemeckis (născut pe 14 mai 1952, în metropola Chicago) i s-a lipit această etichetă şi nu a mai putut scăpa de ea. Asta chiar şi după ce cineastul s-a dovedit a fi un autor destul de solid, bine înfipt pe picioarele sale, premiat până şi cu Oscarul pentru regie (pentru „Forrest Gump“, în 1995). Zemeckis este unul dintre numele care contează astăzi la Hollywood, dar este-adevărat că fără îndrumarea şi sprijinul lui Spielberg nu ar fi fost nimic, acesta lansându-l – după modelul propriu – şi într-o carieră de producător (43 de filme produse până în prezent, pe lângă cele 26 semnate ca regizor – incluzând scurtele şi episoadele de serial TV).
Câteva filme revoluţionare
Viitorul autor al atâtor filme de calibru a debutat, de fapt, pe la sfârşitul anilor ’70, cu un film coming-of-age, gen la modă în acele timpuri: „I Wanna Hold Your Hand“ (1978), despre exploit-urile unui grup de adolescenţi americani care încercau să ajungă la un concert Beatles, deşi nu aveau bilet. Reuşita lui „Romancing the Stone“ / „Idilă pentru o piatră preţioasă“ (1984) – film de aventuri exotice, dar doldora de citate cinematografice – îl face pe Steven Spielberg să-i producă SF-ul de aventuri temporale „Back to the Future“ / „Înapoi în viitor“ (1985). Unul dintre cele mai de succes filme ale anilor ’80 (care se va bucura de două continuări, în 1989 şi 1990), acesta îl consacră pe încă tânărul regizor. Era însă doar începutul.
Chiar dacă a fost considerat iniţial doar un „vehicul“ pentru efectele speciale, „Who Framed Roger Rabbit“ (1988) este, de fapt, un film revoluţionar, prin combinaţia de actori reali şi desene animate introdusă în premieră. Zemeckis surprinde, însă, în deceniul următor prin filme din ce în ce mai serioase (asta pentru că celor din deceniul precedent nu li se sesizase în ce constă importanţa reală), dintre care cel puţin trei vor deveni de referinţă: uriaşul succes cu „Forrest Gump“ (1994, 6 Oscaruri, inclusiv pentru film şi regie) (cu Tom Hanks, foto dreapta), SF-ul filozofic „Contact“ (1997, după Carl Sagan) şi „Cast Away“ (2000, reinterpretare modernă a mitului lui Robinson). După nişte ani 2000 destul de slabi (doar 4 filme, şi acelea destul de nesemnificative), regizorul pare să-şi fi revenit, în deceniul actual, cât de cât la „mâna“ care l-a consacrat, prin „Flight“ (2012), „The Walk“ (2015) şi, într-o oarecare măsură, actualul „Allied“.
Top 5 filme importante
1. Forrest Gump (SUA, 1994)
2. Contact (SUA, 1997)
3. Cast Away / Naufragiatul (SUA, 2000)
4. Who Framed Roger Rabbit (SUA, 1988)
5. The Walk (SUA, 2015)
Citeşte şi: „A fi american“ – cronica la filmul „Flight“ (2012), un titlu mai vechi al regizorului Robert Zemeckis
Sally Field (stânga), „mama lui Forrest“
„Run, Forrest, run!“