Într-adevar, filmul este o frescă a peste 50 de ani din istoria Siberiei, Rusiei şi a umanităţii, de la începutul secolului, complet netehnologizat şi în care oamenii mai cred încă în „eresuri“ (filmul aminteşte, în secţiunile de început, de „Rubliov“, de altfel scris tot de Koncealovski, şi de „Umbrele...“ lui Paradjanov, ca spaţii arhaice, neatinse de amprenta modernităţii), până prin anii ’60, când omul „învinge“, supune natura, dar o şi goleşte de mister, ceea ce duce şi la anihilarea culturii tradiţionale (vezi dispariţia cimitirului ancestral, care oricum ar fi trebuit, cu întreaga zonă, să fie – conform proiectului iniţial de la Moscova – acoperit de ape, ca în „Despărţirea de Matiora“ a lui Vladimir Rasputin şi ecranizarea lui Elem Klimov), aşadar avem de-a face cu schimbări fundamentale, de la un spaţiu neatins în datele sale de sute, poate mii de ani, la unul impregnat de tehnologia modernă, totul pe durata a mai puţin de un secol, fatidicul secol XX – situaţie valabilă, de altfel, pentru toate zonele rurale (agrare sau nu) ale planetei, pentru toate economiile naturale, transformate de perioada postbelică, antropologic vorbind, în „şantiere de supravieţuire“ (R. Rorty).

Un „poem“ de peste 4 ore

O comparaţie cu „Heimat“ (1984), saga cinematografică a lui Edgar Reitz, o descoperire a mea ulterioară primei vizionări a „Siberiadei“, dar filmul despre care eu cred că redă, cu adevărat, viaţa în toate aspectele sale, se impunea de la sine, aşadar între tratarea artistică a toposurilor Schabbach (satul german prin care, tot prin intermediul a două clanuri, este redată întreaga istorie a Germaniei în secolul XX) şi Elan (satul siberian în care are loc, aproape exclusiv, acţiunea „Siberiadei“). Cred că trebuie plecat de la subtitlul pe care Koncealovski l-a dat filmului său (4 ore şi jumătate în varianta originală): „poem“.

Într-adevăr, „Siberiada“ este un lung poem, o epopee dacă vrem (imaginea splendidă, picturală a lui Levan Paataşvili – operatorul lui Koncealovski şi la „Romanţă pentru îndrăgostiţi“, precedentul său film, realizat cu cinci ani în urmă – şi muzica nostalgică a lui Eduard Artemiev, în linie similară cu cea compusă, în acelaşi an, pentru „Călăuza“ lui Tarkovski, îşi fac pe deplin datoria), dar este unul datat, care funcţionează la o anumită vârstă (cinematografică şi personală).

Ne place „Siberiada“ aşa cum ne place Victor Hugo (mă refer la cel din „Legenda secolelor“, dar şi la cel din „Mizerabilii“) în adolescenţă. Deşi vorbeşte despre secolul XX, filmul lui Koncealovski are o estetică de secol XIX (fără a vrea să depreciez în vreun fel „veacul romantic”, unul dintre preferatele mele). Prin comparaţie, „Heimat“-ul lui Reitz este o operă modern(ist)ă, dar nu de genul experimentelor frenetice în care s-au întrecut „noile valuri“ şaizeciste, ci în sensul unor clasici ai modernităţii precum Th. Mann, Musil, Marquez, autori solizi de fresce atât familiale, cât şi istorice.

Sub semnul lui Campanella

Dincolo de abordarea aproape observaţională a lui Reitz, care pare tot ce poate fi mai diferită de filmul rusesc (abordare de care, însă, nici Koncealovski – cu toată alura sa de „demiurg“, de narator omniscient – nu cred că era străin, chiar dacă, probabil, nu cunoştea conceptul), sunt mai multe lucruri care apropie cele două opusuri: decizia celor doi autori de a reda istoria prin destinele „de la firul ierbii“, procesiunea umbrelor, a celor plecaţi, din final, scenă care apare şi la Ejov & Koncealovski, şi în ultimul episod al sagăi lui Reitz etc. Altceva este, însă, mai important. Am scris altădată despre filmul lui Edgar Reitz că redă mişcarea fără sens a Istoriei şi a destinelor noastre: „acest film are (este) Totul, atât din punct de vedere stilistic, al mijloacelor de expresie ale cinematografului, cât şi din cel al conţinutului narativ, este, cu alte cuvinte, echivalent cu Viaţa însăşi, în curgerea sa neîntreruptă şi de neoprit nu ştim exact spre ce“.

La Koncealovski istoria are, însă, un sens clar, totul curge spre o direcţie certă: este cel al victoriei revoluţiei, pe toate planurile (politic, tehnologic, uman). Este de înţeles, pentru că regizorul rus lucrează în cadrele unei utopii (mă refer nu doar la nivel politic, ci şi ideatic), îşi pune, de altfel, de la început filmul sub semnul lui Tommaso Campanella (fără a fi un bun cunoscător al textului campanellian, eu sunt marcat, însă, de lectura făcută acestuia de Mihai Măniuţiu şi Marcel Iureş în spectacolul „Cetatea Soarelui“, cu care s-a dechis Teatrul Act în 1999). Creând în deplină libertate, germanul Edgar Reitz a trebuit să ţină seama de haosul care domneşte în lume, fie război, fie în afara lui.

După „Siberiada“, geniul (cel puţin cinematografic) al lui Koncealovski a putut să se manifeste în libertate, odată cu plecarea în America (o libertate relativă, pentru că aici intervine cenzura producătorilor, cea financiară), dar rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare. Creatorul era prea legat de specificul rus, de „sufletul rusesc“ şi patosul slav, pe care le exprimase deja cu brio în atâtea opere, şi a trebuit să se întoarcă pe pământul natal, în anii ’90, pentru a realiza alte filme mari („Riaba“, „Casa de nebuni“, „Gloss“).

Citeşte şi: „Ruşii trăiesc în secolul XIV, dar au pe mână rachete nucleare“ – interviul meu din 2011 cu regizorul ruso-american Andrei Koncealovski