„Tocmai s-a adoptat o lege care face ilegală proiecţia filmelor străine subtitrate în engleză (de exemplu) în cinematografele din România.

E o practică comună şi în alte mari capitale europene ca, în special cinematografele independente, să aibă proiecţii cu subtitrare într-o limbă de circulaţie internaţională – engleza, de regulă. De ex. un film finlandez sau coreean, se proiectează la matineu cu subtitrare în engleză (sunt proiecţii pentru turişti, pentru expaţi).

De azi înainte asta este ilegal“
, scria pe Facebook deputatul USR Cătălin Drulă.

Dacă ar fi cum spune dl Drulă, ar fi grav. Dar e cum spune dl deputat, chiar vine lupul anunţat de Petrică?

Păi, e ca la Radio Erevan: e adevărat, dar nu e vorba că se interzic filmele traduse în engleză, ci că nu se pot distribui filme în limbi străine care nu sînt traduse ŞI în română (sau – modificarea UDMR – în limba unei minorităţi naţionale), nu devine ilegală traducerea în engleză, ci se sancţionează netraducerea în română şi nu e sancţionabilă în bani de acum, ci din 2005, de cînd există Legea cinematografiei. Acum, sancţiunea s-a codificat mai precis – doar că, în fapt, este la fel de puţin aplicabilă precum era înainte, din multiple motive care ţin inclusiv de abilitatea Centrului Naţional al Cinematografiei de a aplica amenzi, de a face poliţie, cu puţinii săi funcţionari publici, prin toate micile locuri unde se proiectează filme ocazional şi cu destinatari nişaţi (astea sînt singurele situaţii în care găseşti filme netraduse şi în română, în general). Constatarea contravenţiilor la Legea cinematografiei, cum ar fi prezentarea fără traducere în română, se face „la cererea unei autorităţi publice; din oficiu; ca urmare a plângerii depuse de o persoană fizică sau juridică prejudiciată în mod direct prin încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe“. Să fim serioşi...

Pentru că informaţia în sine nu conţinea, de fapt, nici un „lup“, lumea (inclusiv din cinematografie) de bună credinţă l-a crezut pe dl Drulă că e ceva nou şi mega grav şi a început, încercînd să justifice panica morală iniţială, să caute „lupul“.

Toate sălile de cinema traduc filmele în română şi toate festivalurile medii şi mari, cel puţin, iar cei care n-o fac sînt organizatori de evenimente mici sau/şi de nişă, care ar traduce cu dragă inimă şi în română, dar n-au fonduri (subtitrările în engleză ori vin cu filmul, ori sînt de găsit gratis pe net, cele în română – mai greu). Fiindcă treaba asta cu limba e o chestie de accesibilizare a filmului şi nu ştiu nici un organizator de festival sau eveniment care să nu vrea să aibă cît mai mulţi spectatori cît mai diverşi. În ordonanţa privind cinematografia dată de guvernul tehnocrat în 2016, şi trosnită de onor Parlamentul (în frunte cu PSD) în 2017, existau prevederi pentru sprijinirea financiară a accesibilizării filmelor şi pentru persoane cu deficienţe de vedere sau auz – prevederi susţinute de toată industria, fiindcă mulţi ar vrea s-o facă (mai ales pentru film românesc), dar cel puţin accesibilizarea pentru persoane cu deficienţe de vedere e costisitoare (HiFilm a făcut-o pentru Aferim!: pe DVD, filmul are această opţiune).

Dar pentru că informaţia în sine nu conţinea, de fapt, nici un „lup“, lumea (inclusiv din cinematografie) de bună credinţă l-a crezut pe dl Drulă că e ceva nou şi mega grav şi a început, încercînd să justifice panica morală iniţială, să caute „lupul“: unii s-au panicat că ce se întîmplă cu festivalurile? (nu se întîmplă nimic, se traduce de peste un deceniu), ne forţează Parlamentul să dublăm filmele în română? (nu, legea vorbeşte despre traducere sau dublaj fiindcă în mod real există filme dublate – cele de animaţie pentru copii), nu mai putem pune subtitrări şi în engleză? (ba da, obligatorie e traducerea în română, în rest, pot fi traduceri în oricîte, oricare alte limbi – existenţa traducerii şi în engleză, la filme în alte limbi, ţine tot de dorinţa organizatorilor de evenimente de a-şi lărgi publicul potenţial). Dintr-o dată, se dădea peste cap toată viaţa exploatatorilor de film... Deşi nu se dă.

Tristul paradox e că, în schimb, dlui Drulă i-a scăpat modificarea din acelaşi act normativ, produsă în acelaşi moment, care chiar afectează major domeniul cinematografic, în componenta lui de producţie.

Sînt absolut convinsă că dl Drulă chiar a crezut că e o tragedie. Asta, pentru că Legea cinematografiei e una dintre cele mai complexe şi tehnice din cultură, ăsta nu e domeniul lui de expertiză şi nici nu e familiarizat cu practicile reale din domeniu. Dar realitatea e că a creat o panică morală printre cei care-l creditau/creditează şi care, oameni normali fiind, nu au reflexul să se ducă să citească exact legea, comparativ (ce s-a amendat şi votat de fapt se găseşte aici). Iar asta e foarte, foarte trist şi nefericit – mai ales dacă mă gîndesc cît sperăm cu toţii să existe parlamentari cu o cunoaştere reală a legislaţiei culturale.

Tristul paradox e că, în schimb, dlui Drulă i-a scăpat modificarea din acelaşi act normativ, produsă în acelaşi moment, care chiar afectează major domeniul cinematografic, în componenta lui de producţie: în ordonanţa de urgenţă pe care au avut-o parlamentarii de aprobat, Guvernul propunea ca termenul de returnare a creditului rambursabil primit de producătorii de film românesc să crească de la 10 la 20 de ani. Era o nevoie vitală a tuturor producătorilor, solvabilitatea şi sustenabilitatea lor pe termen mediu, posibilitatea de a avea în conti depindeau de asta. Preşedintele Comisiei de cultură a propus să se scoată, că „nu se justifică“, iar restul comisiei şi plenul au votat cu ochii închişi. E adevărat că această ştire nu se preta deloc la o postare cu largă audienţă, fiindcă e ceva ce ţine de „bucătăria“ producţiei de film (ca 90% din Legea cinematografiei cea atît de tehnică). Şi, din nou, sînt convinsă că dl Drulă n-a ştiut despre ce-i vorba. Dar toată situaţia rezumă atît de bine situaţia legislaţiei culturale, pe care atît de puţini o cunosc şi de care depinde viaţa profesională a atît de multora...