Apocalipsă cu supereroi VIDEO

Noul film din seria „Avengers“ / “Răzbunătorii“ nu numai că strânge laolaltă toţi supereroii din Universul Marvel extins, dar îi şi elimină cu o nestăvilită frenezie, explicabilă poate doar prin necesitatea unei a doua părţi.

A fost o vreme când filmele cu supereroi, care ne încântau copilăria (când mai reuşeau să scape pe restrictivele mari ecrane din vremea lui Ceauşescu), „beneficiau“, ataşat eroului principal – dar şi acesta cu (super-)puteri modice, faţă de super-eroii din ziua de astăzi –, de un villain (mai pe româneşte „ticălos“, dar termenul e specific benzilor desenate, din care sunt inspirate acest tip de ficţiuni) modest şi şters, de o ticăloşie moderată, aproape imposibil de distins de un om obişnuit de pe stradă. Era acesta, însă, cu atât mai fascinant în ticăloşia şi nemernicia sa, în ipostaza sa de „geniu (neînţeles) al crimei“.

Să vedem ce o ieşi

S-a dus vremea (anii ’70) când Omul-Păianjen, interpretat de tânărul Nicholas Hammond, se lupta cu nişte şefi de sectă păcătoşi, care voiau să-şi controleze adepţii teleghidându-i printr-o tehnologie rudimentară. Însuşi Lex Luthor, negativul din BD-ul şi filmul cu supereroi paradigmatice, „Superman“ (ticălos interpretat în 1978 de Gene Hackman), era – cât era el de „geniu al crimei“ şi cu toată anvergura acţiunilor sale, care-l făceau să aibă pe mână (două) rachete nucleare – un om obişnuit, ca noi toţi.

Principalii responsabili de virarea spre supranatural a acţiunii supereroilor şi a „răului“ din aceste filme sunt Studiourile Marvel, care au „evoluat“ de la impunerea pe piaţă a unor supereroi cu personalitate duală, făcuţi din „carne şi sânge“, aşadar înzestraţi cu umanitate – cum ar fi Pete Parker / Spider-Man sau X-Men-ii –, la crearea unor serii interminabile, care amestecă unii cu alţii toţi eroii şi toate personajele imaginabile.

„Gardienii“ au stil

Seria „Răzbunătorii“ / „Avengers“ era deja o astfel de „colecţionare“ de figuri de-acest tip, dar noul „Avengers: Infinity War“ duce la apogeu această tendinţă, pentru că, pe lângă supereroii consacraţi din seriile anterioare – inclusiv mai recenţii (ca produs cinematografic) „Gardienii Galaxiei“, cele două filme cu acest titlu fiind cel mai mare succes recent al Studiourilor Marvel (de-aici vine şi umorul actualului film, cât este, pentru că altfel acesta se ia prea mult în serios).

O imagine-a durerii şi a neputinţei: Wanda Maximoff / Scarlet Witch (Elizabeth Olsen)

Nu e greu de dedus de ce s-a apelat la această strategie de marketing: pentru a aduce în săli, laolaltă, fanii fiecăruia dintre personaje, inclusiv cei aflaţi „pe cont propriu“. Operaţiunea a reuşit, după cum se ştie, „Infinity War“ doborând, de la premieră, record după record. Majoritatea eroilor apar câte puţin de tot, trebuind să ai ochi bun sau să fii fan înrăit, pentru a-i sesiza şi a cunoaşte tot background-ul personajului, dar nu contează. În plus, într-o mulţime de roluri secundare sau episodice, apar o grămadă de vedete incontestabile: Benedict Cumberbatch (Dr. Strange), Scarlett Johansson (Black Widow), Zoe Saldana (Gamora), Paul Bettany (Vision), Peter Dinklage, Josh Brolin (Thanos), Gwyneth Paltrow (logodnica lui Stark), până şi Benicio Del Toro şi William Hurt – fără să mai pomenim de vocile lui Vin Diesel (Groot) şi Bradley Cooper (Rocket) –, ceea ce nu-i de ici-colo.

„Faţă de scrot“, eugenistul

Negativul de-aici, cel care pune pe jar şi e gata să distrugă (tot sau jumătate din, veţi vedea de ce) Universul cunoscut, este preluat din „Gardienii Galaxiei“, unde-a avut nişte scurte apariţii: este Thanos (prescurtare străvezie de la Thanatos, zeul grec al morţii), „distrugătorul de lumi“, tatăl (nebiologic al) Gamorei şi-al Nebulei. Înspăimântător şi necruţător, cu o „faţă de scrot“, cum i se adresează şmecherosul Peter Quill (Chris Pratt), Thanos (Josh Brolin) este nu numai urât, ci şi inexpugnabil, toţi Răzbunătorii şi supereroii adunaţi la un loc neputând să-i vină de hac.

Thanos (Josh Brolin), „Chipul Morţii“, „distrugătorul de lumi“

Scenariştii hollywoodieni par să mai aibă o marotă de la o vreme: suprapopularea planetei (o problemă reală) face ca fel de fel de sceleraţi şi închipuiţi să nu (mai) vadă decât o singură soluţie: genocidul, împuţinarea fizică a numărului populaţiei. Nici-un villain, nici-un negativ nu are despre el impresia, noţiunea, conştiinţa faptului că o fi vreun negativ: mai an, Kaecilius (Mads Mikkelsen), din „Doctor Strange“, era un adept al echilibrului şi-al supunerii faţă de puterea satanică-a Răului, care-ar aduce ordinea în galaxie; până şi-un amărât ca Valentine (Samuel L. Jackson), din primul „Kingsman“, lupta cu slabele sale mijloace tot împotriva înmulţirii peste măsură a numărului de oameni de pe planetă. Ba chiar şi Rhonda George (Penélope Cruz), villain-iţa din „Fraţii Grimsby“, cel mai recent film comic al britanicului Sacha Baron Cohen, tot această problemă o avea, a eradicării suprapopulării planetei, prin eliminarea „jegului“ reprezentat de săraci şi de oameni infecţi, de proastă calitate şi extracţie.

„Şase“ de „my precious“

Thanos face saltul de la planetă la Galaxie: trimite lumi întregi la moarte, spunându-le „vă fac să vă reuniţi cu Creatorul vostru“ (fără a specifica cine este acesta). Visul său este să reducă populaţia însufleţită (şi totul) la jumătate, pentru a asigura astfel echilibrul şi balanţa – adică Ordinea, visul comun al tuturor tiranilor şi dictatorilor. În esenţă, Thanos este un eugenist (din care mai târziu se vor dezvolta naziştii), numai că unul „democratic“: nu ţine cont dacă victimele sale sunt săraci sau bogaţi (spre deosebire de un ipocrit ca Valentine).

Până nici Scarlett Johansson (Natasha Romanoff / Black Widow) nu (mai) poate salva Lumea, mai exact lumile

Pentru a fi capabil să facă treaba asta „pocnind din degete“, nemernicul are nevoie, pentru a le putea pune la un loc, împreună, de şase Pietre ale Infinităţii (concept diferit de cel de Infinit, aşa cum s-a tradus în româneşte), artefacte care ţin de aspecte esenţiale ale Universului, îi asigură perpetuitatea, şi au apărut imediat după Big Bang (concepţia acestui eveniment nu se contrazice cu cea a Creatorului, scenariştii fiind, probabil, nişte adepţi ai Gnozei de la Princeton).

„Moartea unor supereroi“

Va reuşi să facă rost de aceste pietre (Tolkien să trăiască, pentru că „pietricelele“ sunt inspirate clar din Inelele acestuia; apare chiar şi întrebarea, opoziţia, pentru cei care le posedă, între a le folosi sau a le distruge, pentru ca Thanos să nu-şi mai poată pune planu-n aplicare), cu toată împotrivirea Răzbunătorilor şi-a celorlalţi supereroi, şi îi va face pe aceştia, inamicii săi, să dispară unul câte unul, ca un fum, ca nişte umbre (fraţii Russo, realizatorii filmului, simt nevoia să adopte, pentru acest final, un ton elegiac, de lamento pentru „moartea unui supererou“, „unui super-Siegfried“, de fapt unor, multor). Şi supereroii mor, nu-i aşa?

„Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor“, de-abia acum poate Thanos, cu conştiinţa împăcată, să rostească cuvintele din „Bhagavad Gita“. Finalul „Războiul Infinitului“ cere urgent o continuare (de altfel, plănuită dinainte de realizatori), în care singura posibilitate ar fi ca să se dea Timpul înapoi (ceea ce Thanos a şi făcut, aici, la un moment dat). Dar parcă nu l-am mai văzut noi pe Superman înviat (în „Justice League“ de anul trecut), ba chiar şi pe Bobby Ewing, cel mort nefiind decât un vis al Pamelei? Că „vis al Morţii-eterne (adic-al lui Thanos) e viaţa lumii-ntregi“, spune Poetul.

Info

Răzbunătorii: Războiul Infinitului / Avengers: Infinity War (SUA, 2018)
Regia: Anthony şi Joe Russo
Cu: Robert Downey Jr., Chris Hemsworth, Mark Ruffalo

3 stele

Citeşte şi: „Omagiu seriei B“ – cronica la filmul „Gardienii Galaxiei“ (2014)

PORTRET DE REGIZOR

Garry Marshall – ne-a dăruit bijuteria „Pretty Woman“

Pentru că vinerea aceasta intră pe marile ecrane remake-ul comediei clasice „Overboard“ / „Peste bord“ (intitulată acum în româneşte „Amnezie cu surprize“, cu: Anna Faris, Eugenio Derbez şi Eva Longoria), să ne reamintim de destul de cunoscutul regizor al variantei originale (aceasta a apărut în 1987, îi avea în rolurile principale pe Goldie Hawn şi Kurt Russell şi s-a bucurat de un mare succes, mai ales în circuitul casetelor video de pe vremea lui Ceauşescu).

Este vorba despre americanul Garry Marshall (1934-2016), oarecum uitat acum, care ne-a părăsit discret acum doi ani, pe 19 iulie, la 81 de ani, în urma unei banale pneumonii. Chiar dacă nu a fost ceea ce se cheamă o reală celebritate, Garry Marshall este autorul unora dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite filme, cunoscute de toţi spectatorii, nu doar de cinefilii înrăiţi.

A lansat actori tineri

Va rămâne în primul rând ca autor al marelui succes „Pretty Woman“, din 1990, care-a lansat cariera Juliei Roberts, dar a mai semnat şi alte filme remarcabile şi de succes, dintre care să menţionăm, pe lângă deja citatul „Overboard“, „Frankie şi Johnny“ (1991), love-story cu Al Pacino şi Michelle Pfeiffer, „Runaway Bride“ (1999), cu aceiaşi Julia Roberts şi Richard Gere, sau cele două „The Princess Diaries“, din anii 2000, care-au impus-o pe Anne Hathaway.

Viitorul cineast s-a născut pe 13 noiembrie 1934, în metropola New York, sub numele de Garry Kent Maschiarelli, pe care şi l-a „anglicizat“ pentru a pătrunde mai uşor în Cetatea Filmului. Şi-a pus semnătura ca regizor pe 30 de titluri (incluzând TV-ul), dar a avut o activitate laborioasă şi ca scenarist, producător şi chiar actor, mai ales în televiziune, unde şi-a început cariera şi-a lucrat mulţi ani. O prezenţă discretă, Garry Marshall are meritul de a fi descoperit sau a fi lansat cariera multor actori tineri, aflaţi la început de drum. Pe lângă cei deja menţionaţi, e cazul şi al lui Matt Dillon, care joacă rolul principal în „The Flamingo Kid“ (1984), al doilea film de cinema al regizorului.

Top 5 filme importante

1. Pretty Woman (SUA, 1990)
2. Frankie şi Johnny (SUA, 1991)
3. Overboard (SUA, 1987)
4. The Princess Diaries (SUA, 2001)
5. The Other Sister (SUA, 1999)