Cu cât o privesc mai mult, cu atât mi se pare mai frumoasă. Nu e nici un top oficial, fotografia nu a fost declarată „Imaginea anului 2020 în România” de vreo publicaţie prestigioasă sau de vreun juriu de specialişti. E o emoţie personală de sfârşit de an, declanşată la prima vedere de combinaţia fatală pentru mulţi români, sărăcie plus coronavirus, sugerată excelent de această imagine.

Şi n-o să zic clişeic deja, că e o imagine care face cât o mie de cuvinte. Pentru că în prezent, exprimarea a devenit o răzbunare a „scritorilor cu lumină” pe ceilalalţi, ”întunecaţii”. Cuvântul şi imaginea sunt complementare şi atunci când sunt folosite corect schimbă vieţi în bine.

Dar să revenim la fotografie, la români, sărăcie şi coronavirus. Pentru puţini sărăcia e vorbă goală, pentru mulţi ea e un mod de viaţă. Iar masca şi obligaţia de a o purta a fost speculată politic, devenind adesea, în mod eronat, un simbol al opresiunii.

M-am simţit eu însumi, adesea, iritat de mască. Dar am acceptat-o ca pe o convenţie, aşa cum ştiu că trecerea la semafor, pe verde, ne meţine pe toţi în siguranţă, pietoni şi şoferi, aşa şi masca ne protejează într-o anumită măsură de coronavirus.

Să vă spun şi explicaţia foto, aşa cum apare pe site-ul agentiei, ca să punem imaginea în context:

 „Mihai, conducand un atelaj incarcat cu bucati de metal si resturi de materiale de constructie, se pregateste sa isi puna masca dupa ce a fost oprit de reprezentantii Garzii de Mediu care efectuau o verificare in Sintesti, Ilfov, joi 12 noiembrie 2020. Inquam Photos / Octav Ganea”

Presupun că cineva ar putea spune acum: ”uite mă şi la ăsta, vrea să ne fie milă de un ţigan care poluează?”

Şi i-aş răspunde prin ”altă întrebare”:

- crezi că Mihai şi-a dorit să se nască sărac, într-o ţară în care e dispreţuit, doar pentru că e de altă etnie decât majoritatea?

Poate Mihai e un om bun, poate e un ticălos, raportat la mesajul bogat în sensuri, dar simplu în exprimare, pe care îl transmite fotografia, calitatea lui umană e neglijabilă. Iar pragmatic vorbind, boala asta nenorocită, coronavirusul, nu face diferenţa între etnii, statut social, educaţie, avere, buni sau răi  etc.

Încheind discuţia legată de fotografie, vreau să vă aduc în atenţie o altă lucrare, de data aceasta muzicală, publicată în pandemie, prin colaborarea dintre doi dintre muzicienii mei preferaţi. Atât de deosebiţi şi aparent incompatibili: bătrânul negustor de vise Hanz Zimmer şi tânărul revoluţionar Alan Walker.

După muzică merge şi puţină poezie, fragment găsit în Antologia lui Alex Stefănescu despre Nichita Stănescu, „Îngerul cu o carte în mâini”:

”- Ce-ai pierdut prima oară?

- Prima oară mi-am pierdut a doua oară, iar a doua oară mi-am pierdut a treia oară. În rest nici n-am pierdut, dar nici n-am găsit nimic.”

O să închei această incursiune relativ obiectiv-subiectivă, cu urarea simplă: Un An Nou aşa cum vi-l doriţi!