Programul nuclear românesc, şansa relansării economiei mehedinţene

Vremea politrucilor a apus, a venit rândul specialiştilor. Economia judeţului Mehedinţi este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Dacă în urmă cu câţiva ani, pe harta marilor proiecte industriale, Drobeta Turnu Severin ocupă de departe un loc însemnat nu numai în România, ci şi în Europa, azi, oraşul prin care românii au păşit în inima Daciei se hrăneşte doar cu istoria.

Mehedinţul a intrat în ultimii 20 de ani în rândul judeţelor sărace ale României, alături de Vrancea, Vaslui sau Călăraşi, cu toate că resursele, deopotrivă economice şi umane, i-ar fi conferit o cu totul altă poziţie în ierarhia judeţelor industrializate ale ţării. Incompetenţa, lipsa de interes, vânzarea la care ne-au supus cei ce ne-au reprezentant până acum în Parlamentul României şi-a atins apogeul. Şi dacă vrem să ieşim din această degringoladă economică, echivalentă cu sărăcia absolută şi cu înstrăinarea, nu avem decât o soluţie. Specialiştii ar fi trebuit să ia locul politrucilor, căci Severinul, Mehedinţul mai au o ultimă şansă.

Pentru a dovedi că vorbele nu ţin loc de fapte, vom prezenta în zilele ce urmează o sinteză a celor 20 de ani de distrugere sistematică a economiei locale, în aşa fel încât să înţelegem cu toţii de unde ne-a venit răul, dar mai ales cum poate fi el eliminat pe baza a ceea ce încă ne-a mai rămas. Ne vom referi în serialul nostru la cea mai reprezentativă unitate economică a oraşului şi a judeţului, Regia Autonomă de Activităţi Nucleare (RAAN), companie în jurul căruia mai gravitează încă viaţa a câtorva mii de mehedinţeni şi care, prin revigorarea ei, poate schimba în mare măsură tot răul făcut până acum.

Programul nuclear nu poate exista fără RAAN

Regia Autonomă de Activităţi Nucleare este de departe cel mai important suport logistic al programului nuclear românesc. Abandonat, readus în faza de interes naţional şi din nou abandonat, acest program este în faţa ultimei provocări. Prelungirea Memorandumului pentru construcţia reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă, negocierile cu o importantă companie nucleară chineză, calitatea apei grele produse la Romag Prod sunt principalele argumente pe care secretarul de stat în Ministerul Economiei şi Comerţului, Rodin Traicu le pune în faţa guvernului, prezent şi viitor, pentru ca programul nuclear al României să continue. În paralel, strategia energetică a României nu mai poate ignora realizările energeticii nucleare româneşti, o industrie de vârf pe care orice ţară din această lume şi-ar dori să o aibă. În centrul acestui program, ca fundament pentru reluarea procesului de licitaţie la Centrala Nucleară de la Cernavodă, trebuie să stea apa grea produsă la Turnu Severin, precum şi celelalte componente strategice gestionate de către Regia de Activităţi Nucleare. Pentru a dovedi lipsa de profesionalism cu care au fost tratate aceste imense realizări ale ştiinţei româneşti, vom face o scurtă trecere în revistă a greşelilor făcute în cei 22 de ani de tranziţie continuă din România, îndeosebi la capitolul ce ţine de energetica nucleară.

Chiar dacă a început ca un program megalomanic, în perioada comunistă, când se punea problema construirii a 16 reactoare nucleare, acest program a avut şi părţile lui pozitive. Importul de tehnologie de ultimă generaţie, pregătirea de specialişti şi construirea de capacităţi de producţie adiacente centralei nucleare au fost doar câteva dintre ele, susţine secretarul de stat Rodin Traicu. Programul a debutat în anul 1979, simultan fiind demarate lucrările la Combinatul de apă grea de la Halanga, cea mai mare unitate de acest gen din lume. O serie de uzine româneşti (Vulcan, IMGB, Aversa, IMUB etc) au fost adaptate pentru fabricarea de echipamente nucleare, conform celor mai pretenţioase standarde la vremea respectivă.

Numai că lipsa de experienţă, ambiţiile nefondate, concentrarea unor mase mari de oameni, adesea necalificaţi, lipsa de respect pentru corpul ingineresc, forţarea deciziilor privind calitatea lucrărilor au făcut ca unitatea 1 de la Cernavodă să intre în era postcomunistă nefinalizată. Cu toate acestea, în anul 1996, aceasta a fost dată în funcţiune, „fiind cea mai lungă investiţie la un grup nuclear din istorie", după cum ne declară domnul Rodin Traicu.

După noi, potopul

Cu toate aceste neajunsuri, România a intrat totuşi în rândul statelor avansate în domeniul nuclear, poziţie care îi conferea anumite avantaje în vederea continuării programului nuclear. Din păcate, la scurt timp după intrarea în funcţiune a primului reactor, Guvernul Ciorbea decide îngheţarea programului nuclear, moment în care o serie de furnizori, specialişti de înaltă calificare dispar din energetica românească. Au trebuit să treacă încă opt ani, pentru ca un alt guvern să aibă curajul reluării programului, de data asta de pe alte poziţii. Lucrările la reactorul 2 au pornit de la o situaţie nu tocmai favorabilă.

Rodin Traicu ne-a făcut o scurtă radiografie a situaţiei, pentru a putea înţelege corect momentul la care am ajuns în prezent. „Confruntată cu ambiţiile de independenţă faţă de blocul sovietic (ambiţii valabile şi azi) cu dificultăţi insurmontabile de finanţare a unui program nuclear din resurse interne şi cu dificultăţile legate de transferul de tehnologie către o industrie tânăra fără o cultură a calităţii, iminentă în domeniul nuclear, dar cu o bază relativ solidă în învăţământ, cercetare şi proiectare, România a demarat programul nuclear în urmă cu aproape 50 de ani.

Atât financiar, cât şi organizatoric s-au „ars" nişte etape, care altfel ar fi însemnat vreo 10-15 ani, luându-se decizia de a deveni producători de energie electrică nucleară pe bază de echipamente şi materiale fabricate în cea mai mare parte în industria autohtonă. Combustibilul nuclear ce urma a fi folosit trebuia fabricat în România pe un sistem logistic ce trebuia implementat în paralel cu derularea investiţiei. Pentru a asigura şi independenţa faţă de furnizorii de uraniu îmbogăţit din SUA, Anglia, URSS sau China, guvernul de atunci a ales pentru licenţiere filiera PHWR-Candu, de la AECL-Canada.

Dar, ceea ce părea a fi o poveste de succes s-a transformat ulterior într-o imensă gaură economică, până în anii '90. Ca de obicei, cauzele încep odată cu naşterea proiectului.

Ambiţiile ne-au costat însă:

- Lucrările demarate în 1979 la Unitatea 1 Cernavodă s-au finalizat în 1996, fiind cea mai lungă investiţie la un grup nuclear din istorie;

- concentrarea unor mase uriaşe de oameni de diverse meserii, în marea lor majoritate slab calificaţi, a dus la lipsa de eficienţă, costuri uriaşe şi lucrări de calitate îndoielnică, inacceptabile în domeniul nuclear;

- dispreţ total arătat corpului ingineresc implicat în proiect prin forţarea deciziilor privind calitatea lucrărilor, soluţiilor aplicate au dus la plecarea din sistem a celor mai buni specialişti.

Dată fiind această realitate, ne întrebăm dacă azi, după alţi ani de stagnare, programul românesc trebuie repus în stadiul de prioritate. Răspunsul este invariabil da, căci doar cine nu vrea nu învaţă din greşeli.

Pentru a justifica însă o asemenea investiţie, de peste 4 miliarde de euro, trebuie să avem argumente şi să nu repetăm „ambiţiile" trecute, inclusiv aceea că statul român să fie acţionarul majoritar la compania de proiect (Energonuclear), ambiţie care a dus la îndepărtarea investitorilor de la proiectul reactoarelor 3 şi 4. În episodul următor vom atinge rolul RomagProd, al Regiei de Activităţi Nucleare în tot acest program, căci suportul logistic pe care acestea trebuie să-l ofere devine şi speranţa reindustrializării judeţului Mehedinţi şi a altor zone din ţară.