Povestea dramatică a unei femei trimise acasă de la spital, de Sărbători, „ca să moară în patul ei“
0Drama unei femei văduve dintr-un sat de lângă Târgu Jiu, care a aflat de la medici că urmează să moară din cauza cancerului extins în tot corpul, a fost relatată de jurnalista și blogerul Anamaria Nedelcoff.
Aceasta s-a întâlnit cu femeia, mamă a unui copil în vârstă de 18 ani, în stația de metrou Piața Unirii într-un moment de banală supărare. Povestea gorjencei a impresionat-o pe jurnalistă, care a relatat-o pe pagina sa de Facebook: „Chiar înainte de a ieşi din metrou, la Unirii, constat cu necaz că mi-a sărit oja de pe o unghie. Şi mă amărăsc în sinea mea, că doar ieri am fost la manichiuristă.
Urc scările rulante şi o văd. Se sprijinea de perete, era lac de transpiraţie, în timp ce oamenii, grăbiţi, îşi vedeau de ale lor, preocupaţi. O întreb dacă are nevoie de ajutor.
Îmi spune că da, doar s-o duc până la un scaun, ca să aştepte metroul care o va duce la gară. De la gară va merge acasă, spre satul ei de lângă Târgu Jiu.
Azi a aflat că tumorile i s-au răspândit în tot corpul. E văduvă. Are un copil de 18 ani. Iar medicii au trimis-o acasă: «Du-te să mori în patul tău! Nu mai avem ce-ţi face, aşa mi-au zis. Mi-au făcut o morfină care ar trebui să-mi ajungă până diseară, când ajung acasă. Ce-i spun eu băiatului meu? Credea că mă operez şi gata, o să fim bine. Bărbatul meu a murit când el era foarte mic, nu ştiu ce va face fără mine». Plânge încetişor. Eu mă blochez ca o proastă şi nu ştiu ce să-i zic. Ce să-i fac. Cum şi cu ce s-o ajut.
«Gata, domnişoară! Mulţumesc! Mă duc acasă la mine. Să mor în patul meu, aşa cum mi-a zis doctorul. Trebuie să mă ocup de multe lucruri în perioada următoare»“.
„Toată ziua m-am gândit la ea. Şi la ce griji am avut eu de dimineaţă“
Femeia a preferat să plece singură către casă, deși jurnalista a întrebat-o dacă vrea să o însoțească până la gară: „Vine metroul. Îmi răspunde că e sigură că nu vrea să vin cu ea până la gară. Urcă în el. Ne strângem mâinile. Mă umflă plânsul de nervi şi neputinţă. Nu ştiu cum să mă port. Nu ştiu cum s-o consolez pe mama asta care ştie că, în trei luni, copilul ei va fi orfan.
După ce a plecat, mi-am dat seama că nici n-am întrebat-o cum o cheamă. Nu i-am luat numărul de telefon, nimic. Toată ziua m-am gândit la ea. Şi la ce griji am avut eu de dimineaţă, care era motivul meu de tristeţe pe ziua de azi. Simt că azi am eşuat puţin în misiunea mea de a fi un om mai bun“.
Se încarcă comentariile...
