Dramatica poveste a românului care a luptat toată viaţa: a fost soldat în război şi anticomunist convins
0
Constantin Dumitraşcu a fost artilerist în Al Doilea Război Mondial şi a luptat la Odesa şi Stalingrad. A reuşit să se întoarcă acasă nevătămat, însă în România a trebuit să continue până la moarte lupta cu regimul comunist şi cu toate greutăţile pe care i le-a ridicat în cale.
Constantin Dumitraşcu s-a născut, în 1905, în satul Leşile, din comuna argeşeană Teiu, în familia lui Radu Dumitraşcu, fost ostaş în Primul Război Mondial.
N-a fost pălmaş, dar nici boier – a trăit într-o familie modestă de ţărani, care i-au dat şansa de a merge la şcoală.
Constantin a urmat cinci clase primare şi a prins dragoste de învăţătură şi de scris. Mai târziu, după război, avea să ţină un jurnal – „Despre albine“, marea sa pasiune fiind apicultura, care chiar l-a făcut faimos în epocă –, dar din care nu s-a mai păstrat mare lucru.
„Ar fi putut lucra ca jandarm, întrucât a făcut armata, în 1926, la Legiunea de jandarmi Argeş, dar patima pentru pământ a fost mai puternică. Tataie Constantin Dumitraşcu a făcut politică ţărănistă în perioada interbelică, participând şi la un mare congres al ţărănimii, organizat la Topoloveni de Ion Mihalache, în 1937.
Muncind din greu, având şi mai mulţi copii cărora trebuia să le facă zestre, a reuşit să cumpere mai multe loturi de pământ, de la diverşi moştenitori ai prinţului Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, care stăpânise tot satul în secolul al XIX-lea.
Pe cele zece hectare de pământ agonisite cultiva grâu, porumb, dar şi tutun. A plantat şi o livadă de pruni, de pe urma căreia vindea multă ţuică la nunţile din sat. Aşa a avut bani pentru a construi trei case pentru sine şi două pentru doi copii ai săi“, povesteşte jurnalistul şi scriitorul Jean Dumitraşcu, nepotul veteranului.
TRAGEDIILE DE PE FRONTUL DE ACASĂ
Viaţa tihnită şi prosperitatea familiei lui Constantin Dumitraşcu au fost curmate de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial: în 1941, a fost mobilizat pe front. I-a fost greu, însă adevăratele necazuri s-au petrecut acasă, nu în tranşee.
Un an mai târziu a rămas văduv, cu patru copii mici rămaşi singuri. „A luptat la Odesa şi Stalingrad. În mod miraculos, n-a fost rănit niciodată. După ruperea frontului, la 23 august 1944, a fost trecut în rezervă, ţinându-se cont de problemele familiale.
Soţia – mamaie Ana – murise în 1942, când el era pe front. Îi rămăseseră singuri copiii – tuşa Niculina, de 9 ani, tanti Mărioara, de 5 ani, tata, Ilie, de 2 ani, şi unchiul Ionel, de 1 an! Tuşa Niculina, ajutată de o soră a lui tataie, ţaţa Miţa, a fost cea care a avut grijă de fraţii ei mai mici, iar unchiul Ionel a fost înfiat de nenea Niculae, fratele lui tataie, care nu avea copii. În vremea asta foarte grea pentru familia mea, tataie îşi risca viaţa pentru ţară, zi şi noapte, în război.“
Revenirea la vatră nu i-a adus pacea lui Constantin Dumitraşcu. Anii de după război au fost cei mai grei, după cum povesteşte nepotul său.
„Nu ştiu cum de-a reuşit, dar tataie Costică a venit cu arma de pe front acasă: un Z.B. şi muniţie. În timpul secetei din anii 1946 şi 1947, trăgea cu arma după câinii care ajunseseră să mănânce, de foame, ştiuleţi de porumb din lanuri! Foametea de atunci a fost aşa de mare încât oamenii nu mai aveau ce să le dea de mâncare la câini. Când eram copil, am descoperit în podul casei în care a trait tataie nu doar căruţa zidită acolo, pe care refuzase să o predea la Colectiv, ci şi, în spatele unor cărămizi, o cutie cu gloanţe. Mai târziu, săpând după napi în livadă, am găsit, la rădăcina unui prun, şi arma căutată zadarnic timp de 20 de ani, de Miliţie şi Securitate, înfăşurată într-o blană de oaie.
Era în stare bună, m-am jucat cu fratele meu cu ea până seara, când a venit tata acasă şi ne-a tras o bătaie zdravănă. «Vreţi să mă băgaţi în puşcărie?» Tata a aruncat arma în pârâul Mozacu, din apropiere. O vară întreagă am căutat puşca împreună cu fratele meu, dar n-am mai dat de ea. Toate astea se petreceau prin 1977“, povesteşte Jean Dumitraşcu.
TREI FRAŢI, PE TREI DRUMURI DIFERITE
Ţărănist convins, Constantin Dumitraşcu n-a văzut cu ochi buni venirea comuniştilor la putere în România. A fost chiar ostil, căci ştia ce înseamnă colhozurile Uniunii Sovietice.
„O perioadă, revenit de pe front, nu s-a manifestat politic, dar după interzicerea PNŢ, după episodul Tămădău, şi-a dat seama ce-o să urmeze. Nu se avea bine nici cu fraţii săi. Unul dintre ei, Niculae, fusese legionar, purtase cămaşa verde prin sat, fapt ce va face imposibilă intrarea la facultate a unchiului meu Ionel, altfel elev eminent la Liceul «Brătianu». În mod curios, n-a fost trimis pe front de Antonescu să lupte împotriva bolşevismului. În schimb, un alt frate, Marin, fusese şi el pe front, căzuse prizonier şi se întorsese în ţară cu brigada «Tudor Vladimirescu». Ajuns la Teiu avea să se
regăsească printre primii comunişti din sat. Aşadar, trei fraţi, trei destine politice“, explică nepotul.
Fără să se abată de la drumul lui, Constantin a avut multe confruntări cu Miliţia şi Securitatea. S-a opus vehement colectivizării – refuza să se treacă „la Satana“, cum îi spunea când venea vorba să intre în CAP – şi a fost arestat şi bătut crunt în închisoare.
Pentru regimul comunist, nu era erou de război, ci duşman de clasă. Jean Dumitraşcu
spune că încet, încet, bunicul său a început să se închidă în sine. „În anii ’50, tataie Costică
s-a opus colectivizării. Numai el ştia ce sacrificii făcuse pentru a cumpăra pământ, pentru a avea din ce trăi destul de bine. Făcea propaganda în sat: «Să nu te dai cu Satana!». Deşi prin prima soţie, Ana a lui Maşala, era rudă cu primarul comunist al comunei Teiu şi cât de cât protejat, tataie Costică a ajuns să fie arestat de nenumărate ori între anii 1959 şi 1970“.
Denunţurile care i-au adus chinurile din temniţe erau făcute de un consătean, spune nepotul său: „Era turnat de cineva din sat. Trist, mai apoi, fiul turnătorului bunicului meu va ajunge să-l toarne la Securitate în anii ’70-’80, pe tatăl meu, Ilie Dumitraşcu! Până şi turnătoria se moşteneşte. Era căutat de multe ori de Miliţie, de câte ori agita spiritele. Îşi săpase sub casă, dintr-un beci, un tunel în care se putea ascunde, tunel descoperit de noi abia acum câţiva ani, când am făcut lucrări la casă“.
BĂTUT PÂNĂ LA MOARTE LA MILIŢIE
Constantin Dumitraşcu a fost de neclintit în faţa regimului, iar în 1961 a participat la revolta ţăranilor din satul vecin, Mozacu. A fost o manifestaţie împotriva colectivizării la care şi-a făcut apariţia chiar Nicolae Ceauşescu, care atunci era general de Securitate şi deputat de Piteşti, spune Jean
Dumitraşcu.
„După 1965, le povestea celor din satul nostru cum Nicolae Ceauşescu a scos pistolul şi i-a ameninţat pe ţărani. Pentru o asemenea poveste, ultima oară a fost arestat în 1971 şi bătut crunt la Miliţie.“
Până la urmă, Constantin Dumitraşcu a fost o victimă a naţionalizării impuse de stat, aşa că a fost nevoit să găsească alte surse de a-şi întreţine familia, mai ales că după război se recăsătorise. „Rămas fără pământ, căruţă şi boi, tataie a găsit cum să supravieţuiască, devenind în câţiva ani cel mai mare apicultor din sudul judeţului“, spune nepotul.
Şi-a câştigat prin muncă respectul sătenilor, dar nu şi pe cel al autorităţilor. A murit în 1971, în urma
unei bătăi crunte la Miliţia din Teiu – acuzaţia sub care fusese arestat era de agitaţie anticomunistă. „A fost adus acasă în stare de semiconştienţă.
Aveam 3 ani şi ceva şi-mi aduc aminte cum zăcea în pat, pe moarte, iar eu îl trăgeam de păr, zicând: «Tataie, hai, scoală, că e ziuă!».“ ;
Radu M. Badea, ostaşul declarat mort care s-a întors acasă
Jean Dumitraşcu povesteşte că şi bunicul matern, Radu M. Badea, a luptat în Al Doilea Război Mondial şi a avut o soartă mai dură pe front. A fost plecat de acasă şapte ani, după ce a fost luat soldat în 1940. A luptat în Basarabia şi la Odesa, unde a fost rănit şi decorat. A ajuns până la Stalingrad, însă acolo a căzut prizonier, pe 30 august 1944, la o săptămână după ce regele Mihai anunţase întoarcerea armelor. Astfel, a ajuns într-un lagăr din Munţii Urali, unde a muncit la construirea unui oraş, cu fabrici aduse de sovietici din Germania. Munca epuizantă l-a slăbit într-atât încât a ajuns să cântărească cât un copil de 6 ani.
„La 27 de kilograme, cât mai avea, a orbit. Într-o seară a fost declarat mort şi aruncat pe grămada de cadavre din spatele barăcilor. A fost trezit de o ploaie, spre zori. A avut tăria de a rămâne peste cadavrele camarazilor, dimineaţa fiind raportat ca decedat. Cu acte de decedat întocmite, când colegii au venit să-l ducă la groapa comună, s-a ridicat dintre morţi. A fost eliberat din lagăr“, povesteşte Jean Dumitraşcu.
Drumul lui Radu M. Badea din Munţii Ural spre casă a durat şase săptămâni, timp în care a circulat pe tampoanele de tren, pe o scândură, între vagoane.
„De la Găeşti la Teiu a mers pe jos. Când a ajuns acasă, nu l-a mai recunoscut nici mama sa – doar o soră, Despina! Fireşte, i se făcuseră toate pomenile, lui şi altui frate, cu adevărat decedat în război. Tataie Radu va fi foarte discret mai apoi. Interpreta totul în termeni biblici. Avea puterea de a ierta, pe care tataie Costică nu a avut-o. Din fericire, a trăit cât să-mi povestească totul, a murit în 1993, numai eu tot amân o carte despre el“, spune Jean Dumitraşcu.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Prima femeie ministru de Finanţe din România, despre tăierile ilegale de păduri: „Vorbim şi despre corupţie”
Se încarcă comentariile...
