Ultimii ani ai Elenei Doamna, soţia lui Cuza. „Ideal de bună și modestă“, ea şi-a donat până şi mormântul
0Elena Cuza, cunoscută şi sub numele de Elena Doamna (17 iunie 1825 - 2 aprilie 1909), a fost soţia primului domnitor al României moderne şi-a petrecut ultimii cinci ani din viaţă la Piatra Neamţ, dedicându-se actelor de caritate.
Elena Rosetti, care se înrudea cu familiile Sturza, Balş şi Cantacuzino, nu a avut un mariaj fericit cu Alexandru Ioan Cuza, cuplul neavând copii, plus că ea avea o fire domoală şi timidă, în contradicţie totală cu cea a soţului. A preferat să stea în „umbra“ acestuia, acceptându-i relaţia cu Elena Obrenovici, una de notorietate în epocă.
Din respect pentru soţ, chiar i-a adoptat pe fiii proveniţi din acea relaţie, Dimitrie şi Alexandru, crescându-i şi îngrijindu-se de educaţia lor în străinătate, fiind profund marcată de moartea lor prematură, primul în 1888, iar al doilea în 1890. După abdicarea domnului (1866), Elena Cuza a amenajat conacul de la Ruginoasa (Iași), în 1870, sperând că aici va avea clipe de linişte.
N-a fost să fie, la Ruginoasa primind vestea morţii fostului domn, la Heidelberg, Germania, în 1873. O vreme, Elena se dedică bolnavilor, activând benevol ca soră la Spitalul de Copii „Caritatea“ din Iaşi. După moartea fiului Alexandru, în 1890, Palatul Ruginoasa revine soţiei acestuia, Maria Moruzi, care se recăsătoreşte cu Ionel Brătianu, fiul unuia dintre cei care au plănuit detronarea lui Cuza.
În aceste condiţii, cea căreia i se mai spunea „Sfânta“ părăseşte conacul şi ia calea străinătăţii, stabilindu-se la Geneva. Nu avea să stea prea mult în Elveţia, deoarece îi era dor de ţară, astfel că se hotărăşte să cumpere o suprafaţă de teren la Piatra Neamţ, pentru a construi o casă. De fapt, Doamna Elena a locuit în acest oraş moldav în două perioade, una mai scurtă, iar cealaltă mai lungă.
„Orășelul tăcut și pitoresc plăcu mult Doamnei Elena“
Prima, după cum se arată în volumul „Principesa Elena Cuza la Piatra Neamţ“, publicat în 2012, autori fiind Cristina Mihaela Verzea şi Elena Cojocariu, specialişti la Complexul Muzeal Naţional Neamţ, a fost în vara anului 1897 atunci când au început lucrările la o cochetă locuinţă situată pe strada Ştefan cel Mare, la poalele pădurii de pe culmea Cozla, fiind terminată prin 1899.
Elegantul imobil dăinuie şi în prezent pe strada din Piatra Neamţ. Iată ce scria Lucia Borş, autoarea unei biografii dedicate soţiei lui Alexandru Ioan Cuza: „Orăşelul tăcut şi pitoresc plăcu mult Doamnei Elena, care se hotărî să construiască şi ea o casă frumoasă şi încăpătoare, unde să se strângă pe lângă ea în timpul verii sau sărbătorilor aceia care-i erau dragi“.
În 1901, Elena Cuza donează, din motive care nu s-au aflat, această casă unui frate, Dimitrie Rosetti, care o vinde în scurt timp, pentru că locuia în Iaşi. Tot în anul 1901, fosta proprietară pleacă iar la Geneva, la o nepoată, Elena Lambrino. Pentru că nu dorea să sfârşească pe meleaguri străine, prin intermediul unei cunoştinţe închiriază o casă tot la Piatra Neamţ.
Şi aceasta era situată pe strada Ştefan cel Mare, aici locuind din 1904 şi până la data decesului, care a survenit pe 2 aprilie 1909. În tot acest timp s-a dedicat unor importante acte de caritate pentru oraş şi locuitorilor săi. Cu puţin timp înainte de a muri, Nicolae Iorga o vizitează în acest imobil cu prilejul aniversării semicentenarului Unirii Principatelor Române, pe 24 ianuarie 1909.
Iorga: „Era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil“
În faţa casei au avut loc manifestări dedicate evenimentului, marele istoric scriind: „În acea odăiţă neagră, în care se desluşea, în fundul unui fotoliu, dintr-o săracă rochie de doliu, supt un cauc de călugăriţă acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă, săpată în fildeş palid; în odaia aceea era o viaţă care ştia, cetia, afla... era o cugetare sigură şi cuminte, era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil“.
Elena Cuza, o femeie căruia viaţa i-a rezervat destule neîmpliniri, avea să se remarce în plan caritabil. Şi-a dedicat averea unor astfel de acte, opera de binefacere începând la Bucureşti, unde a coordonat activitatea Azilului „Elena Doamna“ de la Cotroceni, destinat fetelor orfane. Alte fapte dedicate celor în suferinţă şi nu numai sunt consemnate în foarte multe localităţi din ţară.
Cât despre misiunile de la Piatra Neamţ din ultimii ani de viaţă, ele au fost nenumărate, toate de remarcat, fie că au fost de mai mică sau mai mare anvergură. Dona constant lemne nevoiaşilor şi bolnavilor din mahalalele urbei, îmbrăcăminte unor copii săraci şi asigura din banii ei premiile cu care erau răsplătiţi elevii silitori la învăţătură, ce proveneau din familii sărmane.
Conform unei relatări semnate de Ermina Albu în ziarul nemţean „Ceahlăul“, din corespondenţa purtată între doi medici, Socrat Lalu şi Ion Bălăceanu, reiese că fosta „Primă doamnă a României“ a contribuit decisiv la apariţia chirurgiei în Piatra Neamţ, oferind bani, şi nu puţini la acea vreme, pentru achizionarea, de la o firmă franceză, a unor aparate de sterilizare la spitalul din oraş:
Pentru binele urbei
„A pus în mâinile mele, odată 10.000 de lei, apoi 2.000 şi altădată încă 2.000 de lei, plus vreo câteva sute de lei pentru vamă şi transport, bani încredinţaţi D-rului Iernici, pentru ca să cumpărăm (...). Aceste aparate au fost comandate la Adnet, la Paris şi instalate la spital, în 1906 şi numai graţie bunătăţii fără de margini a Sfintei Principese Cuza s-a putut face în orăşelul nostru un început de chirurgie“.
Între alte gesturi altruiste pentru urbea străjuită de culmile Pietricica şi Cozla este şi cel care a constat în oferirea sumei de 10.000 de lei, contribuţie necesară la construirea unei băi publice.
De altfel, Doamna Elena trăia extrem de modest, îmbrăcămintea fiindu-i compusă din haine şi fuste din postav de culoare neagră, în picioare purta ghete, iar părul şi-l acoperea cu o dantelă sau fular de lână. Hainele le purta mult, nu cumpăra altele, iar dacă se rupeau le repara, spunând că nu voia să-i lipsească pe săracii ei de ajutor.
Tot medicul Socrat Lalu, fost şef al Catedrei de Farmacologie de la facultăţile de medicină din Iaşi şi Bucureşti, scria: „Nu rămânea Sfintei Principese pentru nevoile ei strict personale: pensiunea, chiria, o rochie pe an, nici a zecea parte din ceea ce dăruia! Trăia extrem de modest, pentru a da la alţii cât putea mai mult“.
Lucia Borş, în bibliografia despre altruista soţie a lui „Vodă Cuza“, a descris şi imobilul în care aceasta locuia, o căsuţă modestă, în faţa ferestrelor ridicându-se frumosul munte Cozla, îmbătrânit şi el sub povara brazilor. Locuinţa avea două odăi mari şi un antreu, altă încăpere fiind a cameristei sale, Germaine, o elveţiancă cunoscută cu ani în urmă la Geneva, care a venit cu ea la Piatra Neamţ.
Se mai spune că respectiva casă era „veselă“, dat fiind decorul pitoresc unde era şi este amplasată, cu o grădiniţă în faţă, pe care doamna, în pofida vârstei, o îngrijea singură. Mobilierul, la fel de modest şi simplu, fiind constituit dintr-un pat, un dulap pentru haine, un scrin şi un fotoliu pe care-i plăcea să stea şi să asculte, iarna sau când suferea din pricina afecţiunor, lectura pe care i-o făcea guvernanta.
„Icoana ideală“
Un alt episod dintre cele care întregesc opera de caritate a Elenei Rosetti-Cuza îl reprezintă donarea cavoului pe care îl avea la seculara Mănăstire Bistriţa, ctitorie a voievodului Alexandru cel Bun.
La 31 mai 1908 deceda Nicu Albu, deputat, senator, prefect şi primar la Piatra Neamţ. Pentru că nu avea loc de veci, el a fost înmormântat în cripta donată.
Viaţa Doamnei Elena avea să se sfârşească pe 2 aprilie 1909, la vârsta de 83 de ani, în casa închiriată pe strada Ştefan cel Mare din Piatra Neamţ. Nu a fost înhumată în oraşul nemţean, ci în cimitirul din Soleşti, judeţul Vaslui, localitate în care părinţii au construit un conac, loc în care a copilărit. Tot Nicolae Iorga avea să îi aducă un omagiu la aflarea veştii morţii:
„A murit la Piatra-Neamţ femeia ideal de bună şi modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarăşa lui Cuza-Vodă. Sunt sicrie pe care nu se depun nici florile cele mai din inimă închinate. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplicitate a fiinţei pământeşti, care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus viaţă cerească, asemenea îngerilor“.
Şi mai scria istoricul: „Dintre aceste fiinţe alese, a fost Doamna Elena, a cării viaţă întreagă înseamnă: uitare de sine, iertare pentru alţii, binefacere ascunsă lumii. Odihnească în pace în acel pământ al ţerii despre care spunea că numai cine s-a născut în cuprinsul lui poate să-l iubească! Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dacă nu şi cea mai grea suferinţă, ceva mai sus, şi un glas din timpurile mai bune a tăcut“.
„Slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și le iertase“
Elena a fost fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu şi a soţiei sale Ecaterina, fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăuşeni şi sora boierilor cărturari Constantin şi Alexandru Sturdza. Copilăria şi-a petrecut-o la moşia părinţilor de la Soleştii Vasluiului, alături de cei trei fraţi: Constantin, Dumitru, Theodor şi de sora Zoe. Primeşte de mică o educaţie aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii.
De la vârsta de 7 ani a început să studieze în particular, cu guvernante şi profesori străini, la moşia de la Şcheia a unchiului Constantin Sturdza, împreună cu copiii acestuia şi ai altor rude apropiate. A învăţat limba germană şi, mai ales, franceza, pe care o folosea cu deosebită eleganţă în corespondenţa întreţinută cu prietena sa, Hermiona Asachi.
Împlinind 15 ani, viitoarea „Primă Doamnă a României“ pleacă la Iaşi, fiind introdusă, conform cutumelor vremei, în înalta societate. Aici îl cunoaşte pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va căsători, tot în capitala Moldovei, în ziua de 30 aprilie 1844. Erau, însă, nepotriviți. Crescută de o mamă autoritară, tânăra avea o fire cu totul opusă soţului.
Nu-i plăcea să se „expună“ prea mult, era retrasă, cumpătată, destul de timidă şi stăpânită în societate de inexplicabile complexe de inferioritate. Deşi căsătoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un partener statornic în relaţia de familie, între ei s-au păstrat întotdeauna relaţii de respect.
După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter.
Pusă în faţa unei situaţii extrem de periculoase, revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza, ameninţat fiind şi soţul ei, femeia alteori timidă a dovedit o extraordinară iniţiativă şi hotărâre. A plecat singură de la Soleşti spre Galaţi, unde s-a întâlnit cu consulul britanic Cuninghan, punând la cale „evadarea“ lui Cuza.
Acesta a părăsit Brăila, mergând la Cernăuţi, iar de aici la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când domn a fost numit Grigore Ghica. Urmare a Unirii din 1859, Elena a devenit Înalta Doamnă a României, iar la îndemnul soţului, pentru a nu se expune intrigilor, pleacă în anul 1860 la Paris.
Numai că, în acea vreme, în viaţa domnului intrase Maria Obrenovici - o „doamnă“ de la curte, care mai fusese căsătorită, fiica cea mare a lui Costin Catargiu şi mama viitorului principe al Serbiei, Milan.
Doamna Elena se întoarce în România în anul 1862, acceptă relaţia soţului cu amanta şi-l sprijină în demersurile de reformare a ţării. A avut o mare contribuţie la elaborarea legii instrucţiunii publice. La fel şi-n înfăptuirea reformei agrare.
Elena Doamna a împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi - o spunea cu mândrie - le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept“, după cum nota Nicolae Iorga.
Se încarcă comentariile...
