Mărirea și declinul profetului de la Maglavit. „Petrache Lupu ne-a dovedit cât suntem de primitivi” VIDEO
0Maglavit, o comună săracă din sudul României și-a cunoscut gloria în anii '30, când ciobanul Petrache Lupu ajunsese să fie privit ca un sfânt, în jurul căruia se adunau zeci de mii de oameni, convinși că tânărul l-ar fi văzut pe Dumnezeu.
Două drumuri naționale (Craiova – Calafat și Drobeta Turnu Severin - Calafat) traversează comuna Maglavit din județul Dolj, iar fluviul Dunărea desparte așezarea din sudul României de teritoriul Bulgariei.
Localitatea cu 4.000 de locuitori, aflată la circa 20 de kilometri de municipiul Calafat, se numără printre comunele sărace din Oltenia, agricultura fiind principala ocupație a localnicilor.
Călătorii găsesc aici numeroase case din chirpici, ridicate în anii ’50 și degradate odată cu trecerea timpului, câteva clădiri de epocă de la începutul secolului XX, cu o arhitectură deosebită de cele din anii colectivizării, dar și unele case mai noi ori renovate, construite „la șosea” de-o parte și de cealaltă a drumului aglomerat de camioane, mașini și căruțe.
În Maglavit, vârstnicii ocupă o pondere importantă din populație, în timp ce mulți dintre tineri au preferat să părăsească așezarea în ultimii ani, făcând ca numărul locuitorilor să fie într-o continuă scădere.
Municipiile Craiova și Drobeta Turnu Severin, aflate la circa 80 de kilometri distanță, sunt mult mai ofertante în ce privește găsirea unor locuri de muncă, în timp ce municipiul Calafat, legat de orașul Vidin printr-un pod rutier modern peste Dunăre, nu prezintă atât de mult interes pentru săteni.
O mică mănăstire, pădurile înșirate în vale, pe țărmul Dunării, fluviul Dunărea și lacul Maglavit adaugă culoare priveliștii de ansamblu a satului, înconjurat de dealuri arse de soare, dar asemănător multor localități din regiunea Olteniei.
Minunea lui Petrache Lupu
O întâmplare neobișnuită, petrecută la mijlocul anilor ’30, a schimbat destinul așezării de pe malul Dunării (video).
În vara anului 1935, Petrache Lupu (1907 - 1994), un tânăr din Maglavit s-a transformat peste noapte într-un personaj legendar, iar locul său de baștină a devenit o destinație pentru zeci de mii de români, aflați în căutarea minunilor.
„În ziua de 31 mai 1935, era într-o vineri, trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo două palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă”, scria medicul Gheorghe Marinescu, în cartea „Lourdes şi Maglavit” (1936).
Două săptămâni mai târziu, Petrache Lupu a relatat întâmplarea stranie preotului Nicolae Bobin din Maglavit, iar în scurt timp, promovat de popă, și cu ajutorul presei aflată în căutarea senzaționalului, tânărul cu debilitate și dificultăți de vorbire avea să devină un erou al comunității, cunoscut în România drept „ciobanul care a vorbit cu Dumnezeu”.
Potrivit păstorului din Maglavit, moşul care a apărut prin minune în locul numit „la buturugi” i-ar fi spus următoarele: „Nu-ţi fie frică. Să te duci să spui la lume, la părintele, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci va fi foc”.
A fost prima prorocire din seria atribuită lui Petrache Lupu, în vara anului 1935.
În scurt timp, povestea întâlnirii imaginare a fost exploatată intens de unele ziare interbelice, ca Dimineața, Curentul și Universul, iar imaginile cu mulțimile care îl înconjurau neîncetat pe profetul de la Maglavit, publicate de reviste ca Realitatea Ilustrată și Ilustrațiunea română, făceau furori în România dinaintea războiului.
Unele relatări din presă estimau că în vara anului 1935 ajungeau în fiecare zi la Maglavit circa 20.000 de oameni.
Fenomenul Maglavit a adus zeci de mii de români în pelerinaj
Fenomenul Maglavit a devenit în scurt timp o afacere, avându-l în centru pe ciobanul care nu primea daruri, dar de care profitau unii localnici, preoți, episcopul Vartolomeu Stănescu, ziarele, primarul, politicienii și celelalte autorități.
Transportul spre Maglavit, locurile de cazare, mâncarea, apa, lumânările și fotografiile care îl înfățișau pe cioban alături de un personaj deghizat înstraiele albe ale „Moșului” – cel mai probabil chiar preotul Nicolae Bobin – și mai ales donațiile credincioșilor săraci erau sursele de profit pentru întreprinzătorii din jurul afacerii Maglavit. Petrache Lupu își păstrase însă aura de om simplu, pe placul celor care îl întâlneau.
„Petrache Lupu e un bărbat vrednic, evlavios, fără cusururi, fără patimi, nu înjură, nu ridică măna asupra celui mai slab, nu şi-a lovit niciodată soaţa cum din nefericire are atâtea exemple brutale sub ochi, nu bea, nu fumează. E cumpătat la vorbă şi potolit în gesturi. Dar într-o zi a venit acasă tulburat, pradă unei nelinişti mari. Ce i s-a întâmplat? A povestit întâlnirea cu Sfântul. A aflat satul şi s-a cutremurat. A aflat-o părintele şi i-a dat crezare. In jurul evenimentului s-au brodat închipuiri”, îl descria jurnalistul Brunea Fox, în ziarul Dimineața (1935).
Unii oameni de știință au atras atenția asupra capacităților intelectuale și mentale reduse ale ciobanului, însă argumentele lor nu au putut influența dorința mulțimilor de a-l vedea și asculta pe cioban.
„Nu ştiu dacă e bine ca oamenii să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu. Dar faţă de scepticismul vulgar cu care ne obişnuisem, Maglavitul revelează un incontestabil progres. În faţa acelei Românii superficial lucide, surâzătoare şi pasive, se ridică una subterană, prăpăstioasă şi ameninţătoare, care nu este ceva, decât prin ce va deveni. Maglavitul ne-a dovedit odată pentru totdeauna cât suntem de primitivi. El este nivelul ţării. Acest fapt este desigur trist, dar şi reconfortant, căci ne eliberează de atâtea iuzii păgubitoare. România este a nivelul Maglavitului”, scria filozoful Emil Cioran, în ziarul Vremea (1935).
Până la sfârșitul anilor ’30, Petrache Lupu a continuat să strângă în jurul său zeci de mii de români, curioși sau dornici de vindecare. Atunci când le vorbea despre „moșul”, Petrache Lupu se transfigura, devenind coerent în vorbire.
„Mă aflam aci, începe Petrache Lupu, la buturugi. Era cam pe la chindie şi dam să mă îndrept spre târlă să bag oile. Cum mergeam aşa, aud un glas gros, că mă întreabă : „unde te duci? Am venit la tine să-ti poruncesc să te duci în sate şi să glăsuieşti oamenilor cuvintele mele. Să le spui că faptele lor mi-au căşunat mânie, că e vremea să se potolească, să intre pe calea cinstei şi dreptăţii. Aşa să le spui. Auzi? Şi dacă nu s-or cuminţi să-i vesteşti că D-zeu îi va avea în seamă şi prăpăd şi foc vor cădea peste dânşii!”, era povestioară cu care tânărul își încânta la nesfârșit audiența, redată de ziarul Dimineața.
Pelerinajele au îmbogățit preoțimea
Ziarele epocii au continuat să relateze mărturii senzaționale despre isprăvile lui Petrache Lupu, în timp ce politicienii și preoții se afișau alături de el. Mărturiile despre vindecările și prezicerile lui Petrache Lupu au continuat pe parcursul anului 1935, chiar dacă unii publiciști, ca Nicolae Iorga, în ziarul Neamul Românesc, le puneau la îndoială.
Episcopul Vartolomeu a deschis un fond pentru a gestiona donațiile lăsate de pelerini la Maglavit, în timp ce alți preoți încercau să administreze pe cont propriu și în folosul lor banii lăsați de cei care îl căutau pe Petrache Lupu.
„Pelerinajele la Maglavit au adus sume importante în comună şi s-au găsit oameni mai practici, cari să înţeleagă foloasele ce se pot trage din oarba credinţă a mulţimii. S-a făcut şi un lucru bun. S-a strâns un fond, din care să se clădească o biserică, pe locul unde Petrache Lupu susţine că l-a văzut pe Moşu. Moşu e acea arătare, cu caractere atât de puţin sublime, care în mintea ciobanului ar întruchipa pe Dumnezeu”, arăta revista Realitatea Ilustrată, în 1936.
Petrache Lupu, privit ca vindecător și profet
Pe lângă vindecările miraculoase, lui Petrache Lupu i-a fost atribuit și rolul de mesager al divinității. Toată lumea din sat ajunsese să știe când va ploua, pentru că așa spusese ciobanul, informau jurnaliștii.
„În curtea bisericii se făcu o slujbă religioasă pentru ploaie. Ţăranii ţineau în mâini lumânări aprinse. Deodată se porni o furtună puternică, care stinse toate lumânările. Numai lumânarea pe care o ţinea Petrache Lupu continua să ardă fără ca flacăra să se mişte. Oamenii au încercat să aprindă lumânările lor de la lumânarea lui Petrache Lupu, dar toate încercările au fost zadarnice: lumânările lor se stingeau”, informa ziarul Dimineața (1935).
Însă prevestirile atribuite ciobanului peltic treceau uneori dincolo de granițele României.
„Atotputernicul nu va permite un nou măcel al maselor”, a fost, în 1939, una din ultimele profeţii ale ciobanului, publicată chiar și de unele ziare americane, care îl descriau ca fiind „omul care susţinea că a vorbit cu Dumnezeu”.
Primii ani de război au risipit treptat mitul ciobanului Petrache Lupu, deși acesta fusese adus pe front, în Basarabia, pentru a se ruga alături de ostașii români. Iar la întoarcere, relatau ziarele vremii, a scăpat de moarte deși avionul cu care călătorise a fost atacat de avioanele forțelor inamice.
Petrache Lupu, „reacționar”
Regimul comunist a pecetluit soarta ciobanului și l-a adus în dizgrație. Autoritățile au început prin demontarea mitului ciobanului vizionar. Petrache Lupu a ajuns, în scurt timp, să fie descris ca fiind bolnav psihic, sifilitic, ticălos, șarlatan, hoț, reacționar, iar cei care îi mai erau apropiați au fost siliți să se ferească de el.
„Cine a uitat minunea cu Petrache Lupu, una din cele mai mari ticăloşii din câte a putut trece prin mintea capitaliştilor? Se ştie astăzi de toată lumea că afacerea cu sifiliticul Petrache Lupu care l-a văzut pe moşu şi pe Pruncu era de fapt pusă la cale de regimul bancherilor, moşierilor şi fabricanților. In spatele ”minunii“ mișunau escrocii, speculanţii, care folosind buna credinţă a oamenilor înapoiaţi, îi goleau de gologani şi-i legau la ochi mai abitir ca înainte. Cine a fost victima Maglavitului îşi aminteşte că până şi o cană de apă chioară costa la Maglavit 10 lei. Cică era sfinţită”, informa ziarul Scînteia, în 1949.
Ridicarea mănăstirii lui Petrache Lupu, începută în 1938 din donațiile pelerinilor, a fost oprită, iar călugării de la mănăstire și bolnavii care s-au stabilit în barăcile din jurul ei, în speranța că vor fi vindecați ori pentru a trăi din mila oamenilor, au fost îndepărtați.
Ziarele folosite de regimul comunist au continuat acțiunile de „demascare” îndreptate împotriva lui Petrache Lupu, considerat un om bolnav, folosit de „capitaliști” pentru a suci mințile românilor și a-i stoarce de bani.
„La Maglavit n-a fost o grotă, ca la Lourdes, ci o buturugă. Mai precis: o buturugă de lângă islazul comunei, unde un cioban localnic, pe nume Petrache Lupu, ar fi văzut într-o dimineaţă o apariţie neobișinuită. Un moş cu barbă, care i s-a adresat, mai mult pe şoptite, ca să-i comunice unele păreri ale lui despre păcătoşenia oamenilor şi să le dea sfatul cum să se îndrepte. Spusele lui Petrache Lupu au fost popularizate cu dibăcie. Aşa s-a făcut că dintr-un paranoic verificat, s-a putut crea un fel de sfânt popular, ale cărui fotografii cu chipul încadrat de raze circulau de la un capăt la celălalt al ţării. Erau şi unele fotografii ordinar trucate, care-l reprezentau pe el în genunchi — dar tot cu raze în jurul capului, — în faţa pretinsului moş cu barbă albă...”, informa România Liberă, în 1949.
Au urmat anchete, care l-au vizat pe cioban și pe îndrumătorul lui, preotul Nicolae Bobin, iar la începutul anilor ’50, Petrache Lupu a fost pus sub acuzare și trimis, pentru un an închisoare, potrivit mărturiei sale.
„În comuna Maglavit a fost demascat de țăranii muncitori Petrache Lupu, care avea dosit un dinam de 250 wolți și pe care în loc de a-l pune în funcțiune pentru electrificarea comunei l-a ținut ascuns, intenționând să-l vândă cu suma de 600.000 lei”, informa ziarul Înainte, în 1949.
Preotul Bobin, trecut de noul regim în rândul chiaburilor, a fost și el persecutat fiind acuzat că se opunea înființării gospodăriilor colective și că l-ar fi folosit pe cioban pentru a-i dezbina pe localnici.
Petrache Lupu, colectivist în anii `70
În deceniile de comunism, satul Maglavit a devenit o localitate sistematizată, cu sute de case noi, colectiv și o mică industrie.
În anii ’70, Maglavitul avea aproape 7.000 de locuitori, care se mândreau cu întinsele câmpuri cultivate cu cereale, cu culturile de pepeni, crescătoriile de porci, cu o fabrică de teracotă.
Însă amintirea „sfântului” ajuns și el lucrător la colectiv a continuat să le rămână vie localnicilor. Petrache Lupu a rămas în Maglavit și a continuat să fie numit „sfântul”, chiar dacă nu i se mai putea atribui vreo minune și uneori apelativul era folosit ca o batjocoră.
Fostul cioban nu mai voia să vorbească despre trecutul său, deși jurnaliștii ajunși la Maglavit pentru a scrie despre transformările satului din anii regimului comunist au continuat să dea târcoale casei sale modeste. Petrache îi întâmpina în odăile împodobite cu fotografii vechi, din anii săi de glorie, însă refuza să le povestească despre vedeniile sale, știind că nu va mai fi crezut.
„Ne întoarcem la numărul 119, la casa lui Petrache Lupu. Omul a venit şi ne primeşte în poartă. Are şaizeci şi nouă de ani pe care-i arată. Ochi albaştri, uşor apoşi, mâini bătătorite de munca de la vie, vorbă la fel de împleticită ca pe vremea cînd era pus să predice din amvon. Intrăm în casă şi ne apucăm de discuţie. Nu vrea, înţeleg pe dată, să dezgropăm morţii şi să vorbim de cele ce au fost: Nu m-am ales cu nimic, îl aud, doar cu un nume prost, dar treburile cu care m-am luat la colectivă şi cei doi feciori mi-au bucurat bătrâneţile”, relata Petrache Lupu, într-un reportaj din Revista Flacăra (1976), publicat de Ovidiu Ioanițoaia.
Bătrânul ironizat de presa anilor '80
În anii ’80, oaspeții săi îl găseau pe bătrân mai gârbovit și mai bolnav, retras în mica sa gospodărie, cu cea de-a doua sa soție, luată după ce prima îi murise.
„Şi aşa s-a făcut că am ajuns, într-o seară, acasă la dumnealui, să-l văd pe sfântul dezbrăcat de sfinţenie, azi un biet şi nevinovat moşneguţ, îmbrăcat cu o bundiţă peste spatele reumatic, urmărind un film la televizor cu băbuţa lui de-a doua lângă el, dar, vai, fără a putea citi dialogurile de pe micul ecran, pentru că, sfânt — sfânt, dar asta nu l-a ajutat prea mult în ale culturii, până la cel 73 de ani ai dumnealui ştiind doar să-şi deseneze strâmb pe hârtie numele, de pe vremea când i se sărutau mâinile nu foarte des spălate şi urmele colţunilor şi opincilor nu foarte des schimbate”, informa publicista Sanda Faur, în revista Femeia (1979).
Petrache Lupu a rămas în cele două cămăruţe de chirpici, cu o fântână în faţa casei pe care o refăcuse din câştigul lui de cooperator, relata autoarea reportajului.
„Pune pepeni verzi la marginea pădurii — e pământul bun acolo — şi roşii în lotul lui ajutător şi aşa, cu mâinile lui bătucite, nu cu vedeniile, din sudoarea muncii şi nu a cuvântărilor, a strâns el banul, i-a învăţat meserie bună pe cei doi feciori ai dumnealui — unul e mecanic-lăcătuş la Electroputere, altul la Reşiţa, îmi zice primarul — şi a devenit om ca toţi oamenii, nu sfânt de bâlci”, îl descria publicista.
Ultimii ani ai ciobanului de la Maglavit
La începutul anilor ‘90, Petrache Lupu a revenit în actualitate. Era din nou vizitat de jurnaliști care se arătau de această dată mai îngăduitori cu defectele sale și devenise din nou un subiect al relatărilor senzaționale, dar și al unor reportaje realizate de Televiziunea Română.
În 1991, poeții Adrian Păunescu și Grigore Vieru l-au vizitat, iar bătrânul, aproape nevăzător și surd, înconjurat de familia sa cu care împărțea modesta gospodărie din Maglavit, le-a ieșit în cale și le-a vorbit lucid, rar, dar fără a se opinti. Petrache Lupu a murit în 1994, la vârsta de 88 de ani.
„A plecat, pe un drum fără sfârșit, celebrul păstor de pe Valea Dunării, Petrache Lupu, omul care, având o revelație divină, a declarat că l-a văzut pe Dumnezeu. A propovăduit iubirea, afirmând că Dumnezeu i-a poruncit să spună oamenilor să fie cinstiți, să nu facă rele, să se ajute între ei”, informa Cuvântul Libertății, în 1994.
Localnicii cred încă în „minunile” lui Petrache Lupu
Bătrânii din satul Maglavit l-au cunoscut pe Petrache Lupu și au păstrat credința că acesta chiar ar fi făcut minuni.
„La el veneau oameni şoimăniţi şi se vindecau, veneau orbi şi oameni cu tot felul de copii bolnavi. Pe urmă nu mai făcea el minuni, că îmbătrânise. Şi nici nu i se mai dădea voie, el fiind persecutat de comunişti. L-au ţinut şi prin puşcărie”, relata Elisabeta, o vârstnică din sat.
Unii au rămas în minte cu întâmplările senzaționale puse pe seama lui.
„De mic copil, nu sugea vinerea la mamă-sa. Aşa a fost, de la Dumnezeu. I s-a arătat Dumnezeu în vale, la biserică şi de atunci i-a rămas numele ca sfântul”, relata Vasile.
Apariția divină este relatată și ea în diverse variante, alterate de trecerea timpului.
„Petrache mulgea oile la stână şi a venit un nor aşa negru, iar el a fugit. A vărsat şi găleata cu lapte şi a fugit prin pădure, strigând: Uite e Dumnezeu, uite e Dumnezeu. I s-a arătat Moşul lui, căci aşa îi spunea. După aceea a plecat prin sat şi i-a rămas denumirea de sfânt”, spunea unul dintre localnici.
În valea unde Petrache Lupu ar fi trăit experiența paranormală, o mănăstire își primește turiștii. În apropierea ei, o salcie marchează locul „minunii”. Este înconjurată cu un gard, iar pelerinii aruncă bani în jurul ei. Un panou informativ explică semnificația salciei.
„Este un loc al tămăduirilor aflat între locul de la buturugi, unde se află astăzi biserica și stâna ciobanului Petrache Lupu, unde cei suferinzi și-au găsit alinarea durerilor și credința adevărată în Hristos Domnul. Mulți dintre ei, paralitici, orbi, demonizați, surzi și muți au plecat de aici însănătoșiți prin post, rugăciune împreună cu alesul lui Dumnezeu și participare la Sfintele taine ale bisericii. Unii se tămăduiau ungându-se cu apa ce picura din salcă, doar la cei cu credință, alții bând apă din fântâna săpată de ciobanul Petrache Lupu”, informa panoul din fața salciei.
Apa nu mai picură din salcie din anul 1998, arată cei care au relizat panoul informativ. Petrache a murit în satul în care a trăit toată viața, iar locul său de veci este la mănăstirea a cărui piatră de temelie a pus-o.
Aşezământul înconjurat de o pădure de salcămi este adesea pustiu, chiar dacă șoselele care traversează localitatea sunt extrem de aglomerate, de camioanele care se îndreaptă spre Calafat, pentru a trece podul peste Dunăre, în Bulgaria.
În sat, Petrache Lupu are o statuie în vecinătatea primăriei, dezvelită în 2012, cu ocazia unei campanii electorale, iar o uliţă îi poartă numele. A rămas însă amărât, povestesc oamenii, până la sfârşitul vieţii.
Se încarcă comentariile...
