România, țara care a vindecat de traume refugiați de război. Infernul prin care au trecut
0Au trecut prin primejdii de neimaginat, au auzit șuieratul gloanțelor și au văzut ravagiile rachetelor rusești și oameni căzând din trenurile groazei, dar acum sunt în România, țara de care spun că se va lega viitorul lor.
Era sfârșit de iarnă, iar un vânt de primăvară încă rece și anemic începea să-și facă simțită prezența când cinci suflete au trecut granița Ucrainei cu România. Veneau din îndepărtatul Donețk, din orașul Krivoi Rog, însă după un ocol uriaș până în Lvov.
Adela, fiicele ei Yulia și Vica, cu băiețelul Yuliei ajungeau istoviți în nordul României și speriați de coșmarul prin care trecuseră. Alungată de ploaia de rachete cu care rușii au încercat să frângă orice rezistență ucraineană, familia era epuizată, dar mai presus de orice toți erau speriați de moarte după cele văzute.
„Am plecat din Krivoi Rog cu trenul pentru că au început bombardamentele. Ne-am înghesuit toți în tren, iar cineva a aruncat bagajele oamenilor, ca să facă loc și pentru alții care așteptau pe peron și nu mai aveau locuri în vagoane. Nu am mai rămas decât cu hainele de pe noi. A fost un drum infernal până în Lvov, aproape de granița cu Polonia. Pe drum, din cauză că trenul era foarte, foarte plin, mulți oameni au căzut pur și simplu, iar unii și-au găsit sfârșitul sub roți”, rememorează Adela drumul de coșmar.
Același lucru a marcat-o și pe Vica, fiica cea mică a Adelei. Săptămâni la rând au urmărit-o imaginile celor care cădeau pur și simplu sub roțile trenului și exact ca într-o mașină de tocat.
După trei zile, au ajuns în Lvov unde i-a primit o familie pentru o noapte să se odihnească, Aici au mâncat din nou după mult timp, iar a doua zi le-a surâs șansa, când au cunoscut un om care le-a dus până la vama de la Sighet cu o mașină.
Au preferat România Poloniei
Deși ar fi avut varianta Polonia și erau mai aproape de această țară, Adela și Yulia erau decise să ajungă în România. Privind în urmă, a fost decizia cea mai bună - spune Alina Bota, cea care a înființat asociația Mamprenoare, dedicată antreprenoarelor din România.
De altfel, Alina a avut un rol important în toată această poveste, dar și în povestea altor sute, dacă nu mii de ucraineni pe care i-a ajutat din februarie și până acum. ONG-ul ei a ajutat nenumărați ucraineni de la frontieră și până în Cluj, București sau Piatra Neamț, orașe în care i-a ajutat să se stabilească, să-și găseaască locuințe și chiar locuri de muncă.
„Ele nu vroiau să meargă în Polonia, voiau să ajungă în România. De acolo, a trimis Claudia de la noi, Mamprenoare, Claudia Rogozan, pe cineva cu mașină să le ia de la vamă. Le-au așteptat vreo 4-5 ore. Au ajuns în 3 martie în România. Au fost foarte șocați când au trecut granița în România pentru că nu știau limba, erau super obosiți și speriați, și toată lumea voia ceva de la ei. Cu greu au înțeles că oamenii voiau doar să-i ajute și să le dea mâncare, ori să-i îndrume”, explică Alina Bota.
„Nu înțelegeam deloc ce se întâmplă. Eram flămânde și obosite, băiețelul plângea, era frig și mai degrabă fugeam de oamenii care ne întindeau pungi cu mâncare și ne vorbeau gesticulând. Eram foarte obosite, nu eram în stare nici măcar să vorbim, plus că nu înțelegeam deloc limba română. Până la urmă am înțeles ce se întâmplă. Atunci am primit cartelă pentru telefon și mâncare, iar copilul a primit jucării. Ne-am dat seama că suntem bine primite și totul e de bine acolo”, își amintește Adela, care între timp a învățat limba română și poate comunica.
La scurt timp a apărut și un translator, iar pentru familie a apărut varianta să meargă în Florești, lângă Cluj.
„Noi, asociația, le-am închiriat un apartament și au stat acolo. Acum sunt mutate în alt apartament, dar cumva tot în grija noastră sunt, le-am plătit chiria la apartament, le-am ajutat cu mâncare, cu tot ce-au avut nevoie. Cumva le-am integrat. De fapt, sufletul a fost Claudia Rogozan, ea le-a integrat cumva în familia ei pentru ca ucrainencele să nu simtă că sunt străine. Așa au și învățat repede românește, a fost interacțiunea asta specială între ele”, povestește Alina Bota.
Coșmar fără sfârșit pentru cei rămași în Ucraina
Însă nu toată familia a ajuns cu bine în România. Adela mai are doi băieți care luptă acum în Ucraina. Tot la datorie se află și ginerele ei, adică soțul Iuliei. Băieții luptă pe front, soțul Iuliei apară orașul Krivoi Rog.
Ei nu sunt împreună, ci fiecare luptă în alte zone ale țării. Unul dintre băieți îi înfruntă pe ruși la Harkov. În poveste mai este socrul Iuliei, care are 58 de ani și care luptă în altă parte împotriva invadatorilor.
„Practic, unde îi cheamă, acolo se duc. Unul dintre băieți a fost rănit, a avut operație la inimă. A stat 10 zile în spital și apoi a mers iar pe front. Adică el nu vrea sub nicio formă să renunțe. Sunt foarte îndârjiți și foarte motivați să lupte în continuare. Ultima dată când am comunicat cu ei au scris că ei sunt bine, dar în Ucraina nu este nici lumină, nici gaz, pentru că rușii au bombardat stațiile de electricitate”, spune Adela.
În lipsa electricității, cu toată infrastructura distrusă, soldații nu au nici internet la dispoziție. Așa se face că nu pot comunica cu cei dragi decât foarte rar și în condiții specificie. În plus, aflându-se pe front, nu pot suna și nu își pot folosi telefoanele pentru că astfel s-ar da de gol în fața inamicului care ar putea să-i repereze și să îi ucidă folosind arme inteligente. Au apucat totuși să-i povestească mamei din ororile de pe front.
„Au văzut oameni morți, putreziți, oameni mâncați de sălbăticiuni sau de câinii flămânzi rămași fără stăpâni după ce casele au fost pur și simplu pulverizate. E o față a războiului care nu se vede nici măcar la știri și care e atât de șocantă încât cei mai mulți evită până și să vorbească despre asta”, relatează ea.
Un vis devenit realitate pentru mezina Vica
În schimb, pentru membrii familiei ajunse la Cluj viața începe să redevină cvasi normală. Adela s-a angajat și lucrează într-un supermarket. Vica s-a înscris la școală și și-a văzut un vis împlinit. La Cluj a cunoscut-o pe celebra Cristina Pârv, cea mai bună voleibalistă româncă din ultimele decenii. Originară din Turda, Cristina și-a făcut propria școală de volei și antrenează tinere talentate. Așa a ajuns Vica să o cunoască și să fie acceptată la antrenamente. „O urmăream pe Instagram, era un model pentru mine. Mereu mi-am dorit să ajung la nivelul Cristinei Pârv, e o sportivă uriașă și un om extraordinar”, a mărturisit mezina familiei.
Sora cea mare a Vicai, Yulia, a lucrat o perioadă la o grădiniță din Cluj, dar a fost nevoită să renunțe pentru cel mic. „L-au primit pe cel mic la grădiniță și când o vedea nu se mai dezlipea de ea, nu putea să facă nimic. Partea bună e că au angajat-o repede și i-au luat și copilul la grădiniță. Dar ea a preferat să mearg cel mic la grădiniță pentru că nu putea să meargă în același timp cu el, că nu o lasă în pace”, spune Alina.
Intervine din nou în poveste și binefăcătoarea lor, Alina Bota. La ideea ei și a colegelor și mamprenoare, Yulia și-a demarat propria afacere din care se poate întreține și care îi asigură deja un venit decent.
„Noi am ajutat-o să își pornească business-ul, i-am cumpărat materii prime ca să pornească povestea cea frumoasă cu tricotatul jucăriilor. I-am făcut o pagină de Facebook pe care cineva de la noi o întreține, merge pe la târguri, a fost promovată pe la TIFF. Ideea este că ea vinde și la târguri și online, iar încet, încet încep să se întrețină, pentru că are comenzi”, arată Alina Bota.
Tot viitorul lor se leagă de România
Departe ca lucrurile să fie perfecte, cu frații și soțul pe front, Yulia s-a decis. A reușit vara trecută să-și revadă soțul în Lvov și s-au decis ca în momentul în care războoiul va lua sfârșit, să vină și el în România, unde speră să își găsească loc de muncă.
Mama Yuliei, Adela, a rămas fără casă și oricum nu mai are unde să se întoarcă, dar nici nu mai ia în calcule să o facă. Și pentru ea, dar și pentru fiica ei, viitorul e în România. Și-au luat statut de rezident aici și nu mai vor să se întoarcă niciodată. Mezina Vica nici nu vrea să audă de întoarcere.
„A rămas traumatizată, îi e foarte frică de avioane, de drum. Călătoria cu trenul, când cădeau oameni sub tren, i-a pus capac, nu vrea să mai audă de Ucraina, nu vrea să se întoarcă. E prea mare trauma pentru copilă. E o adolescentă care pricepe, pentru ea a fost șocul foarte mare. Planurile sunt aici”, mărturisește Adela, care mai are o singură dorință. Ea se roagă zi și noapte pentru băieții ei să scape cu viață, să vină în România și ei și să se reuneasca familia.
Până atunci, Alina Bota și colegele ei din Asociația Mamprenoare vor fi alături de ei și de alți ucraineni. În paralel, Alina nu i-a uitat nici pe ai ei. Pe 8 martie a demarat campania „Adoptă o mamă”, prin care sunt sprijinite femeile românce abuzate de partenerii de viață. În această iarnă a venit rândul micuților sărmani, care au primit ghetuțe din partea asociației sale. Peste 900 de copii din toată țara, inclusiv câțiva micuți ucraineni, au primit încălțăminte pentru a depăși cu bine anotimpul rece.
Se încarcă comentariile...
