Povestea fotografului care a ascuns 20 de ani pozele de la Revoluţie: „Erau bucăţi de creier, lumânări şi pâine pe asfalt”
0
Profesorul Eugen Moritz, unul dintre fotografii care au imortalizat evenimentele Revoluţiei din 1989, care s-au petrecut la Cluj-Napoca, a explicat de ce a aşteptat 20 de ani pentru a-şi publica pozele realizate atunci.
„De Crăciun ne-am luat felia de libertate (pe zid scria de fapt „raţia” de libertate-nr). Am văzut asta scris în decembrie 1989, pe un zid din Bucureşti şi mă gândeam : „Oare chiar numai o felie ne-am luat”. Când m-am întors la Cluj-Napoca, în vara lui 1990, prin iunie-iulie, am constatat că aşa era: ne-am luat doar o felie de liberate. La Cluj am constatat că revoluţionarii se certau între ei, se certau pe spaţii comerciale. Asta e realitatea. A fost o dezamăgire enormă. Mulţi voiau beneficii de tip pecuniar, financiar, imobiliar în urma dobândirii carnetului de revoluţionar. Avusese loc conflictul de la Târgu-Mureş. Avusese loc deja prima mineriadă, în care s-a pus sechestru pe tot Bucureştiul. A fost o dezamăgire totală”, a povestit Eugen Moritz, profesor la Universitatea de Arte şi Design din Cluj-Napoca. Dezamăgirea pe care a resimţit-o atunci l-a făcut să ţină în sertar fotografiile pe care le-a realizat la Revoluţie, în Cluj.
Mărturisirea a făcut-o la lansarea online a primului volumul de interviuri cu fotografii care au imortalizat evenimentele Revoluţiei din 1989, de la Cluj-Napoca, la 31 de ani de la momentul care a schimbat istoria României.
17 fotografi, 17 poveşti extraordinare
„Încercăm să marcăm prin acest eveniment comemorarea Revoluţiei din 1989 de la Cluj-Napoca. Suntem alături de invitaţii noştri speciali de astăzi, fotografii care exact acum 31 de ani, începând cu ziua de 21 decembrie, deci cu o zi înainte de fuga dictatorului Ceauşescu, dintr-un reflex născut din pasiune şi-au luat aparatul de fotografiat şi au ieşit în stradă pentru a imortaliza istoria. Doresc să îi salut şi să le mulţumesc pentru prezenţă celor 17 fotografii pe care am reuşit să-i intervievez pentru volumul de faţă”, a susţinut, luni seara, Rareş Beuran, autorul volumului excepţional – „Revoluţia din 1989, Cluj-Napoca. Reflecţii fotografice”. Rareş Beuran este el însuşi unul dintre fotografii care au imortalizat Revoluţia, lector doctor şi director al Studioului Media al Departamentului de Jurnalism din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării (UBB).
Beuran a realizat, anul trecut, un documentar în care a intervievat o parte dintre fotografii Revoluţiei, iar în 2020, lansează volumul de interviuri cu 17 dintre aceştia. „Demersul actual demonstrează că fotografii clujeni au avut un rol important în păstrarea memoriei vizuale a Revoluţiei din 1989. De-a lungul acestor interviuri am încercat să aflu care a fost principalul motiv care i-a determinat pe fotografii amatori şi profesionişti deopotrivă să ia aparatul de fotografiat şi, în ciuda riscurilor mari la care s-au supus, să documenteze fotografic evenimentele din decembrie 1989, de la Cluj Napoca. Din răspunsurile lor rezultă că pasiunea pentru fotografie alături de un simţ al datoriei i-au făcut să-şi ia aparatul de fotografiat şi să meargă pe teren şi să surprindă vizual pentru totdeauna dovada unui sfârşit de epocă”, a completat fotograful.
A ţinut fotografiile la sertar 20 de ani
Pe lângă fotografi ale căror imagini sunt extrem de cunoscute, făcând înconjurul Europei la câteva zile după Revoluţie, precum Răzvan Rotta, care a surprins chiar momentul în care în centrul oraşului s-a tras în oameni, au vorbit şi fotografi care au fost mai reticenţi în a-şi face publice fotografiile.
Unul dintre aceştia este Eugen Moritz, profesor la Universitate de Artă şi Design Cluj-Napoca, care a aşteptat nu mai puţin de 20 de ani pentru a-şi face cunoscută povestea de la Revoluţe.
„Am făcut publice fotografiile abia la 20 de ani de la momentul declanşării expunerii negativelor. La vremea acea eram profesor stagiar la Călăraşi şi eram în vacanţă la Cluj-Napoca. Aveam cu mine un aparat foto pe film lat şi doar câteva filme late. Aveam doar 12 cadre pe un film, deci nu puteam foarte multe poze. Regret că multe fotografii au fost neclare. Fotografiam cumva din geanta de pe umăr. Înclinam un pic geanta şi fotografiam din genată pentru că îmi era teamă să nu se lege lumea de mine. După ce am făcut fotografiile , neavând un laborator la Cluj, le-am developat la Călăraşi, dar le-am pus pe hârtie după foarte, foarte mulţi ani”, şi-a început Moritz povestea.
„La Cluj am constatat că revoluţionarii se certau între ei, se certau pe spaţii comerciale”
Moritz s-a întors la Călăraşi după evenimentele din 1989 şi a revenit la Cluj-Napoca, la final de an şcolar, în iunie-iulie 1990. „Am constatat că fotografiile mele nu aveau spectaculozitatea fotografiilor domnului Rotta. Multe dintre fotografiile de la Cluj fuseseră publicate şi aveau impact local şi naţional. Situaţia nu mai era cea de atunci (din decembrie 1989-nr). De Crăciun ne-am luat felia de libertate. Am văzut asta scris în decembrie 1989, pe un zid din Bucureşti şi mă gândeam : „Oare chiar numai o felie ne-am luat”. Când m-am întors la Cluj-Napoca, în vara lui 1990, prin iunie-iulie, am constatat că aşa era: ne-am luat doar o felie de liberate. La Cluj am constatat că revoluţionarii se certau între ei, se certau pe spaţii comerciale. Asta e realitatea. A fost o dezamăgire enormă. Mulţi voiau beneficii tip pecuniar, financiar, imobiliar în urma dobândirii carnetului de revoluţionar. Avusese loc conflictul de la Târgu-Mureş. Avusese loc deja prima mineriadă, în care s-a pus sechestru pe tot Bucureştiul. A fost o dezamăgire totală.”
În acest context, profesorul s-a gândit „ce sens mai are să public şi fotografiile mele. Le-am ţinut la sertar, doar la nivel de negative developate. Le-am pus pe hârtie mult mai târziu. Mai exact după 20 de ani, făcând aşa, şi din amuzament, referire la cartea lui Alexadre Dumas, am zis că n-are rost să stea la mine, în sertare. Ia să le fac publice pe internet. Le-am publicat pe Facebook. Câţiva prieteni le-au redistribuit, o publicaţie locală mi-a luat interviu. Anul următor nu le-am regăsit pe net. Dispăruseră. Le-am repostat şi am rugat lumea să le distribuie ca să nu dispară din nou. Ele nu-şi au rost în sertarul meu. Trebuie să redevină un bun comun, un bun al istoriei.”
Creier, lumânări şi pâine
„Sunt câteva imagini, care chiar dacă nu au spectaculozitatea celor al d-lui Rotta, sunt fotografii cu puternică încărcătură documentară. Pornisem noaptea, în 21 decembrie, pe drum din Mănăştur, am luat-o prin Grigorescu cu gând să ajung grupul de oameni care trecuse prin Mănăştur cu drapelul în faţă şi scanda: „haideţi cu noi.” Cred că a fost grupul în care s-a tras la Fabrica de bere. Când am ajuns acolo n-avem suficientă lumină ca să iasă fotografiile bine. Am încercat să reglez claritatea, dar multe fotografii au fost ratate. Am rămas cu câteva, destule să dovedesc la nivel de fotografii cum a fost. Când ajunsesem eu, nu mai erau cadavre în Piaţa Libertăţii. Erau doar urme a ce s-a întâmplat. Am fotografiat o calotă craniană, şi două-trei fragmente, dintre care unul era mai mare, din creierul unei persoane care a fost împuşcate acolo. Era în lateral un pic de librăria Universităţii , pe partea cealaltă a străzii, aproape de caldarâm. Apoi lumea a început să pună pâine, lumânări, devenise prea încărcat şi bucata de craniu aproape nu se mai vedea. Nu era foarte multă lume. Dar erau tăcuţi. Lumea nu ştia ce se întâmplă. Mergeau din Piaţa Libertăţii în Piaţa Păcii, apoi la Opera Română, se întorceau, nu ştiau ce vor”, povesteşte Moritz.
Cea mai bună fotografie pe care nu a făcut-o
Profesorul a vorbit şi despre fotografia care putea să fie cea mai bună din viaţa sa: „Regret că nu am reuşit s-o fac. Aapăruse pe scările Catedralei părintele Pinte sau Pintea. Ieşise pe scară, n-a strigat, n-a făcut nimic, doar a ridicat crucea, avea o cruce mică în mână, şi a aşteptat să vina lumea la el. Lumea se adunase în faţa Operei române. Cineva l-a văzut şi s-au dus toţi la Catedrală. Atunci, s-a adunat lumea. N-am reuşit atunci să fac poza. Probabil şi tensiunea, agitaţia au fost de vină. Stând cu crucea în mână, arăta ca Statuia libertăţii. Dacă aş fi reuşit s-o fac, cred că ar fi fost una dintre cele mai bune fotografii din viaţa mea.”
Moritz povesteşte că deşi nu era fotograf profesionist, era pasionat: „Eram autodidact, am folosit ca student la Arte plastice fotografia. Am termiant „Pictura” dar mă foloseam de fotografie. A rămas şi acum foarte importantă fotografia. Mă ajut de fotografie în pictura mea, în ceea ce fac eu. Toată viaţa mea a fost marcată de relaţia mea cu fotografia, lucru care a devenit din ce în ce mai puternic şi chiar o profesie. Acum lucrez la un departament ce se foloseşte de fotografii în exprimarea artistică.”
„Nu a fost Revoluţie. Păcat că au murit atâţia oameni”
Moritz spune, la 31 de ani, de la acele evenimente, cu tristeţe, că „nu a fost Revoluţie:
„Problema e că eu nu am crezut în puterea fotografiilor mele şi am aşteptat 20 de ani să le fac publice. Nu ştiu dacă regret sau nu, pentru că mi-am dat seama că într-adevăr am primit doar o felie din libertate şi nu întreg tortul, aşa cum am văzut scris pe unul zid din Piaţa Romană, în Bucureşti. A ţinut doar câteva luni libertatea. Mi-am dat seama că lucrurile nu merg cum a dorit lumea. Din punctul meu de vedere Revoluţia a fost doar o revoltă spontană populară pe baza căreia anumiţi oameni au beneficiat şi au profitat şi atunci, şi încă se mai profită. Nu cred că a fost cu adevărat o revoluţie. Păcat că au murit atâţia oameni.”
Profesorul crede că lucrurile s-ar fi schimbat în România şi fără vărsare de sânge:
„Poate că ar fi fost m bine să nu se iasă în stradă şi să nu le dai ţinte vii acelor oameni care au tras din, nu ştiu de ce, a fost disperare, datorie, au crezut în ceea ce fac, dar oricum, n-a fost bine deloc. Eu văzusem la televiziunea din Bulgaria, fiind Călăraşi aveam acces, văzusem cum a căzut Zidul Berlinului, deja lucrurile funcţionau în sensul în care au ajuns să fie. Tot blocul est-european a dispărut.”
Vă mai recomandăm
Se încarcă comentariile...
