INTERVIU Marius Turda, profesor la Oxford: „Gândirea rasială din perioada interbelică rămâne încă un subiect tabu“
0
Marius Turda, profesor la Oxford Brookes, spune că e surprins că în universităţile româneşti nu sunt studiate cercetările antropologice din interbelic şi nu crede că motivele ar fi frica sau cenzura, ci faptul că se confundă gândirea rasială cu rasismul.
„Orice lecţie despre rasism trebuie să înceapă cu o declaraţie clară asupra egalităţii tuturor oamenilor“, consideră Marius Turda. Predă istoria teoriilor evoluţioniste şi a eugenismului la Oxford Brookes, iar unul dintre cursurile sale este despre rasă şi rasism. A fost directorul fondator al Institutului Cantemir la faimoasa universitate Oxford şi profesor asociat la aceeaşi universitate.
Din ideea de a schimba percepţia românilor despre ce însemna odinioară rasă, rasism şi popor, universitarul a gândit şi organizat o expoziţie itinerantă „Ştiinţă şi etnicitate. Cercetatea antropologică în România anilor 30“, care a debutat la Bucureşti, la începutul anului, şi s-a încheiat pe 1 decembrie la Londra.
Expoziţia a fost posibilă datorită colaborării dintre instituţii prestigioase precum: Muzeul de Istorie Naturală din Viena, Centrul pentru Ştiinţe Umane Medicale/Centre for Medical Humanities de la Universitatea Oxford Brookes si Universitatea Oxford, Consiliul de Cercetare pentru Arte şi Ştiinţe Umaniste/Arts&Humanities Research Council din Marea Britanie. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ Marius Turda spune de ce gândirea rasială din perioada interbelică este încă, după atâta vreme, un tabu în România.
"Răspândirea raselor în Europa", din M. Grant, "The Passing of the Great Race," Geographical Review 2 (1916), pp. 354-60.
„Weekend Adevărul“: De unde ideea unei expoziţii despre rasă?
Marius Turda: Am fost mereu atras de istoria antropologiei în general, şi a celei româneşti şi maghiare în particular. Fiind istoric al ideilor că formaţie, mă interesează nu doar dezvoltarea disciplinei că atare şi biografiile antropologilor, ci şi relaţiile care există între antropologie şi alte discipline ştiinţifice, pe de o parte, şi ideologiile politice, pe de altă parte. În perioada interbelică, cercetările antropologice asupra grupurilor etnice au luat amploare în România, iar acest material bogat a fost folosit nu doar în scopuri ştiinţifice, ci şi politice.
Cercetări antropologice au fost făcute în anii ʼ20 în Transilvania pentru a demonstra continuitatea populaţiei româneşti. Cercetări antropologice s-au făcut şi în anii ʼ40 în provinciile din est ale României, în mod particular în Transnistria, teritoriu administrat de Armata Română între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, cu scopul de a demonstra caracterul „rasial“ românesc al populaţiei de acolo. Cercetări antropologice au fost făcute şi în Transilvania de Nord, după 1940, de către antropologii maghiari pentru a verifica impactul pe care l-a avut administraţia românească asupra populaţiei maghiare de acolo în perioada 1920-1940. Mai puţin cunoscut este faptul că şi minoritătile entice din România interbelică au avut tradiţiile lor antropologice proprii. Vedem acest lucru mai ales la saşii din Ardeal.
Aceste cercetări antropologice sunt, aşadar, foarte importante nu doar pentru a înţelege relaţia dinamică şi simbiotică dintre ştiinţă şi politică, dar şi pentru a înţelege proiectul României Mari din acea perioadă.
Azi, când discuţiile despre naţiune şi etnicitate continuă să fie aprinse, este important să identificăm originea anumitor idei şi concepţii care încearcă să explice apartenenţa individului la o naţiune şi dreptul acelei naţiuni asupra unui teritoriu anume. Biologizarea identităţii naţionale ‒ adică definirea naţiunii ca o comunitate biologică, şi nu doar culturală, determinată de o moştenire ereditară specifică ‒ , îşi are originea în perioada interbelică şi într-un etos ştiinţific care a apărut atunci şi care a dobândit o influenţă considerabilă în antropologie, sociologie şi alte discipline academice.
Aceste aspecte ale cercetărilor antropologice merită să fie făcute cunoscute publicului larg. Ele nu se predau la şcoală sau la universitate, iar semnificaţia lor istorică, politică şi socială este încă puţin înţeleasă. O expoziţie pe această temă ar putea oferi cel puţin o introducere în aceste subiecte atât de interesante. Am scris şi eu, şi alţii, lucrări de specialitate despre aceste cercetări, însă ele nu ajung la publicul larg. O expoziţie are însă altă dinamică: o imagine, după cum se spune, face cât o mie de cuvinte! Aşa mi-a venit ideea acestei expoziţii.
La început, scopul ei a fost mult mai restrâns: doream să facem o expoziţie doar cu cercetarea antropologilor austrieci în satul Marienfeld (Teremia-Mare) din Banat, despre care scrisese pe larg Maria Teschler-Nicola de la Muzeul de Istorie Naturală din Viena. Eu am publicat studiul ei despre această cercetare într-o carte pe care am editat-o în 2007, intitulată „Blood and Homeland: Eugenics and Racial Naţionalism în Central and Southeast Europe, 1900-1940“. Am discutat acest proiect cu Maria, iniţial, însă am decis că ar fi mult mai potrivit dacă expoziţia ar fi despre cercetările antropologice din perioada interbelică şi nu doar cele austriece în Banat. Ideea a fost susţinută de Maria şi apoi de Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului Bucureşti. Le sunt nespus de recunoscător tuturor celor care au susţinut acest proiect şi au făcut posibilă împlinirea lui.
ÎN ROMÂNIA NU EXISTĂ SPECIALIŞTI PE ACEASTĂ TEMĂ
De ce nu se predau la universitate aceste cercetări din România interbelică? Teamă? Cenzură?
Sunt surprins să aflu că în universităţile din România nu se studiază încă cercetările antropologice din perioada interbelică. Nu cred că este vorba nici de cenzură, nici de teamă.
Din păcate, nu prea există în România specialişti care să predea această temă la universitate, deşi recent lucrurile au început să se schimbe în acest sens. Cunosc oameni competenţi la Cluj, Iaşi, Timişoara şi la Bucureşti care ar putea ţine cursuri foarte bune despre istoria antropologiei, dacă, desigur, li s-ar oferi această şansă.
Aţi declarat la un moment dat că „istoria rasismului rămâne un subiect tabu pentru istoricii români“. Cum ar putea fi scos acest subiect din zona tabu?
Istoria gândirii rasiale româneşti rămâne încă să fie scrisă. Au apărut studii despre antisemitismul românesc care ating şi latura rasiale a acestuia. Semnificaţia istorică, politică şi socială a gândirii rasiale din perioada interbelică ‒ când acest mod de a gândi a fost foarte popular ‒ rămâne încă un subiect tabu pentru că mulţi îl identifică doar cu rasismul.
România a avut mulţi gânditori ‒ filozofi, sociologi, poeţi, medici, antropologi ‒ care au gândit în termeni rasiali şi au folosit termenul de „rasă“. Asta nu înseamnă că erau „rasişti“ în sensul dat astăzi termenului. Simplu spus, rasimul este ideologia care promovează supremaţia unei „rase“ asupra altora, precum şi idei precum „puritatea rasială“, „separarea raselor“ şi „inegalitatea raselor“. Au fost, desigur, unii autori români şi politicieni care au susţinut ideea de protejarea a „rasei româneşti“, mai ales faţă de evrei şi romi/ţigani, iar „legi rasiale“ au fost introduse în acest scop în perioda 1938-1942, însă niciunul dintre ei nu au promovat un rasism asemănător cu cel din Germania nazistă. Ca să scoatem acest subiect la lumină, trebuie mai întâi să înţelegem cele două tradiţii, una care include ideea de rasă, şi alta care include ideologia rasismului; ele sunt uneori complementare, însă nu sunt identice.
"Frumoasele Europei" din R. Verneau, ”L'homme, races et coutumes” (Paris, 1931), p. 363. - poze cu o româncă, franţuzoaică, austriacă şi o grecoaică
În cazul românesc, mai există un element important: există o anumită confuzie în rândul populaţiei când vine vorba de naţionalism şi rasism. Naţiunile sunt comunităţi de oameni care pot să aparţină unor „rase“ diferite, însă aceşti oameni împărtăşesc aceleaşi valori civice sau culturale. Sunt însă mulţi naţionalişti care consideră că te „naşti“ şi nu devii membru al unei naţiunii sau popor. Aceşti naţionalişti folosesc, într-un fel, aceleaşi idei despre originea individului şi esenţialismul biologic bazat pe continuitatea fizică folosite de cei care cred în existenţa „raselor“.
În perioada interbelică, naţiunea a fost descrisă adesea drept o „entitate biologică“, bazată pe „legături de sânge“, o interpretare care o face foarte asemănătoare cu cea dată „rasei“.
De aceea, o astfel de expoziţie este foarte importantă. Ea oferă o mai bună cunoaştere a acestor cercetări antropologice, cunoaştere care este necesară pentru înţelegerea perioadei interbelice în general, şi a dezbaterilor despre identitate naţională şi specific etnic în particular. Sper că acestă expoziţie să provoace istoricii români şi nu numai, şi, în acelaşi timp, să le schimbe anumite concepţii despre istoria naţională.
Gheorghe Popovici, "Diferenţe şi asemănări în structura biologică de rasă a popoarelor României”, Cultura 3 (1924), pp. 224-334.
„NICIUN ANTROPOLOG NU A GĂSIT ROMÂNUL SAU MAGHIARUL «PUR»“
Pot fi făcute scurte caracterizări ale românului, ungurului, neamţului din perioada interbelică? Cum erau ei priviţi din prisma rasială?
Cercetările antropologice din perioada interbelică au încercat să găsească elementele „rasiale“, „tipuri“ specifice unui anumit popor: de exemplu, tipul dinaric şi alpin-mediteraneean la români, cel nordic la nemţi şi cel turanic/mongoloid la maghiari. Trebuie subliniat că aceste elemente „rasiale“ au exist tot timpul şi peste tot în combinaţie cu alte elemente „rasiale“.
Niciun antropolog român sau maghiar din perioada interbelică nu a vorbit de existenţa unui român sau maghiar „pur“ din punct de vedere al compoziţiei rasiale. Chiar şi cei mai înverşunaţi rasişti germani nu au putut găsi germanul „pur“, compus în totalitate din „rasă nordică“!
Cercetările antropologice de atunci au demonstrat, de fapt, că naţiunea română sau cea maghiară era rezultatul unor amestecuri succesive de populaţie de-a lungul istoriei. Ideea unei „rase româneşti“ sau a unei „rase maghiare“ a fost vehiculată, însă bazată pe ideea de continuitate istorică, lingvistică şi culturală ‒ un concept care a servit că vehicul pentru diverse constructe culturale ale identităţii naţionale în perioda interbelică.
Antropologul Iordache Făcăoaru a identificat, de exemplu, în populaţia românească patru tipuri rasiale principale - „alpină“, „dinarică“, „mediteraneană“ şi „nordică“ - , şi cinci tipuri de rase secundare - „dalică“ (sau „carpatică“), „est-europeană“, „orientală“, „vest-asiatică“ şi „indică“. Aşadar un amestec total de tipuri „rasiale“. Însă, antropologii români, ca şi cei maghiari, au folosit această descoperire să argumenteze că „rasă“ românească şi o „rasă maghiară“ nu se defineşte prin „puritate“ rasială, ci prin „sinteză“ etnică, adică capacitatea de a asimila elemente „rasiale“ fără a distruge „nucleul“ etnic specific doar ei. Aceste teorie a „sintezei entice“ a rămas la baza discuţiilor despre etnogeneză până în ziua de azi.
Coperta cărţii Historicizing Race (Bloomsbury 2018)
Dacă ar fi să ţii o lecţie deschisă despre rasism cum ar suna ea în câteva fraze?
Rasismul este o doctrină şi o politică toxică bazată pe argumentul că unii oameni sunt „superiori“ şi alţii le sunt „inferiori“.
Orice lecţie despre rasism trebuie să înceapă cu o declaraţie clară asupra egalităţii tuturor oamenilor.
Acest lucru nu înseamnă însă să negi existenţa diferenţele dintre oameni - de gen, de cultură, de limba, de educaţie, de dezvoltare economică s.a.m.d - , însă aceste diferenţe nu dau nimănui dreptul de a pretinde că este superior celorlalţi.
Am publicat recent o carte despre acest subiect. Se numeşte „Historicizing Race“ şi va apărea în curând şi în limba română. În această carte discut atât istoria rasismului global, cât şi impactul pe care ideea de „rasă“ l-a avut şi îl are încă asupra culturii, ştiintei şi politicii europene şi internaţionale. Este esenţial, cred eu, să istoricizăm, să plasăm ideea de rasă în contextul ei istoric, în trecut pentru a înţelege prezentul, ideea de „rasă“ pentru a-i înţelege viaţa lungă pe care a avut-o din perioada Iluminismului încoace.
CV
Nume: Marius Turda
Data şi locul naşterii: 11 iulie 1973, Baia Mare, Maramureş
Studiile şi cariera:
A studiat Facultatea de Istorie la Bucureşti. În 1994 a obţinut o bursă la Europa Institut din Budapesta, unde a avut şansa de a lucra cu Hanák Péter, un mare istoric al Europei Centrale, şi Szász Zoltán (originar din Satu-Mare), ambii de la Institutul de Istorie al Academiei Maghiare. La prestigioasa universitate Oxford a ajuns datorită unei burse de cercetare doctorală oferită de Ministerul britanic de Afaceri Externe. Acolo a studiat şi apoi a colaborat cu specialistul pe istoria Europei Centrale, istoricul Robert Evans.
De 12 ani predă la Oxford Brookes University.
Locuieşte în: Londra
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
