EXCLUSIV Elena Pagu, atletă la 90 de ani: „Nu mă mulţumesc cu o cursă de Doamne-ajută. Ţin neapărat să mă urc pe podium, pe locul I“
0
La 90 de ani, Elena Pagu este singura româncă deţinătoare a mai multor titluri de campioană mondială, europeană şi balcanică la campionate de marş sportiv. Într-un taior negru şi tocuri, ea a uimit la Cluj, pe scena TEDxEroilor, prin pofta de viaţă, prin ambiţia cu care „vânează“ podiumul medaliaţilor şi prin exemplul personal de viaţă
Elena Pagu nu se încadrează sub nicio formă în tiparele vârstnicului român. Peste cateva luni, atleta va împlini 91 de ani şi nu se gândeşte să renunţe la competiţiile internaţionale de marş sportiv, o ramură a atletismului puţin cunoscută în România, unde deţine mai multe titluri de campioană mondială, europeană şi balcanică. Mai precis: 4 titluri de campioană balcanică, 5 de campioană europeană, 9 de campioană mondială.
Nonagenara crede că „un bătrân care mai are nimic de făcut şi care nu-şi doreşte nimic e bun de înmormântat“. Din octombrie şi până în aprilie a participat la trei campionate mondiale unde a fost omologată cu record mondial. Ultimul a avut loc în Coreea de Sud unde a luat aur la proba de 3.000 de metri.
„Sunt Pagu Elena, am fost asistent de ocrotire, mi-am făcut profesia cu conştiinciozitate - în profesia asta dacă nu ai conştiinţă profesională e bine să fii plătit să stai acasă“, aşa şi-a început discursul la TEDxEroilor, la Cluj, la începutul lunii mai. Ropote de aplauze i-au însoţit vorbele. Elena Pagu a impresionat prin forţa cuvintelor rostite, prin ambiţia de neînduplecat şi pofta de viaţă rar întâlnită la un vârstnic român trecut de 90 de ani.
„Nicio realizare din viaţa mea nu mi-a creat aşa o stare euforică parcă-mi venea să zbor de câte ori am auzit imnul ţării mele, de câte ori am m-am înfăşurat în drapelul ţării mele, de câte ori am auzit mii de aplauze ale oamenilor veniţi de pe întreg globul şi numele ţării mele scandat: «Romania! Romania!». Şi cârduri de oameni stând la rând să se fotografieze cu mine. Eu, totuşi, am făcut ceva pentru ţara mea şi asta mă înalţă în însăşi ochii mei. Fraţilor, nu mă mai uit în oglindă, dar să ştiţi că inima nu face riduri!“, le-a spus atleta.
Elena Pagu la TEDxEroilor FOTO TEDxEroilor
„Weekend Adevărul“: Prin ceea ce faceţi, sunteţi o lecţie de viaţă pentru tineri şi nu numai. Care este motivul pentru care alergaţi?
Elena Pagu: Pentru mine, această mişcare o socotesc ca pe un factor care te menţine la cel mai înalt şi complet nivel de stare fizică şi psihică. Eu nu am avut copii, dar m-am ocupat de copii, am fost asistentă de ocrotire şi munca a avut foarte multe aspecte. Copilul se naşte, e mic, se dezvoltă, are nevoie de anumite asigurări pentru imunitate. O complexitate de preocupări. Şi bineînţeles asta implica foarte multă mişcare, foarte multă mişcare. (…) Eu când am terminat activitatea mea profesională şi m-am dus să fac alergare am constat că eu toată viaţa, de fapt, am făcut atletism, toată viaţa am alergat. Vedeţi? Am privit retrospectiv şi mi-am zis: «Iată, eu acum m-am îmbrăcat lejer şi fac asta, fac numai asta, dar am constat că acest lucru l-am făcut de la fragedă copilărie».
Cum a început povestea cu alergatul?
Am început la Bacău, când am ieşit la pensie, am ieşit la cerere şi am stat patru zile acasă. Şi m-am dus înapoi la direcţie şi am spus: „Vă rog să mă primiţi înapoi dacă n-aţi numit pe nimeni pentru că eu nu pot să rămân acasă. Încă nu pot“. Şi totuşi pensionarea a venit. Am făcut un început de depresie pentru inutilitate şi am început să mă mişc.
Bănuiesc că înainte de fiecare concurs aveţi emoţii. Cum reuşiţi să le stăpâniţi?
(râde) Eu am vrut să mă fac actriţă, dar a trebuit să merg pe un alt drum. Nu ştiu de ce, emoţii am în faţa unui start, până pornesc cursa. Pe urmă fac din ochi la arbitru şi ăla mă avertizează, în sensul că nu e dispus să facă glume cu mine, iar apoi mă liniştesc şi devin foarte calmă. Nu mă mulţumesc cu o cursă de Doamne-ajută, ţin neapărat să mă urc pe podium, pe locul I.
Sunteţi foarte ambiţioasă.
Sunt, să ştiţi, şi pentru asta fac antrenamente. Fac antrenamente speciale pentru fiecare cursă în parte. Dacă urmează o cursă mai mică, fac 5 - 8 kilometri de marş pe zi, dacă am o cursă de 10 kilometri, fac 10 kilometri de marş pe zi.
Pe scena de la TEDxEroilor din Cluj FOTO: TEDxEroilor
„ÎNVĂŢ POEZII ŞI RUGĂCIUNI CARE AU VERSURI ALBE“
Vorbitorul de dinaintea dumneavoastră de la TEDxEroilor, alpinistul clujean Vasile Cipcigan, spunea că acolo sus, pe munte, mintea contează enorm de mult.
Da, mintea este operativă chiar dacă această mişcare este monotonă la un moment dat. Am în faţa mea, la o cursă, o femeie cât un zdrahon de mare, care are forţă fizică şi care s-ar putea să mă întreacă, am pe una micuţă care ar mai trebui să şi zboare cât e de mică faţă de mine, am în mintea mea tehnica pentru că nu poţi face marş dând dezordonat din mâini. Există tehnici pe care dacă nu le respecţi eşti descalificat şi scos în afară pistei. Chiar şi pe distanţele mari aceste norme trebuie repetate: cum pui piciorul, cum mişti mâinile, cum … Să ştiţi, nişte reguli categorice. Piciorul se pune cu genunchiul întins, pe călcâi întâi şi niciodată n-ai voie să zbori, adică să fii o clipă în aer ca atunci când fugi. Braţele sunt mai apropiate de corp şi mai flectate, coatele flectate, mişcarea este din umăr, de amplitudine, pe lângă corp. Dacă nu faci aceste mişcări corect primeşti prima dată un avertisment, a doua oară tot un avertisment, însă a treia oară eşti eliminat din cursă. Acum am înţeles că s-a modificat regulamentul că era prea sever, s-a mai îmblânzit puţin. Vedeţi, este o preocupare mentală. Când fac alergarea, antrenamentul, atunci se schimbă situaţia. Atunci mă gândesc la o treabă gospodărească, fac o rugăciune, scriu o scrisoare, îmi fac un plan.
Deci la antrenamente vă lăsaţi mintea să zboare?
Da, dar la concurs există o preocupare mentală foarte intensă. Nu este o jucărie, mai ales în marş.
Care credeţi că ar fi formula succesului pentru o viaţă sănătoasă?
În primul rând, sănătatea este factorul esenţial şi asta se păstrează cu consecvenţă şi seriozitate. Sunt factori esenţiali pentru păstrarea sănătăţii. Abuzurile, confortul prea mare, sedentarismul sunt factori care duc foarte des la stări maladive. Pe urmă, activitatea mentală. Eu am 91 de ani (n. r. - îi va împlini peste câteva săptămâni), probabil că am şi eu nişte zone cu necroză în capul meu sau un număr de celule care nu se înmulţesc niciodată. Cu câte te naşti, alea rămân, dar trebuie puse în funcţie la orice vârstă. Pentru ca ele să nu lâncezească, să nu se deterioreze, şi atunci, sănătatea mentală se menţine cu activitate.
Trebuie să ne ţinem creierul ocupat.
Exact. Citeşte, ascultă muzică, învaţă poezii, pune-l în activitate! Eu la vârsta asta învăţ poezii, eu la vârsta asta învăţ rugăciuni care au versuri albe. Şi să ştiţi că, totuşi, memoria mea nu mă mai onorează la fel de mult. Şi eu mai uit.
Mi-a fost teamă să nu am un suspans, la un moment dat, pentru o problemă de memorie, dar nu se întâmplă foarte des. Deci factorul mental aşa se menţine. Factorul fizic, pentru o notă şi pentru o constanţă biologică echilibrată şi armonioasă, se menţine cu efort. Eu nu mănânc nimic cumpărat. Eu muncesc ca să mă întreţin. Îmi prepar mâncare din produse naturale. Nu sunt o leneşă şi nicio gurmandă.
Ziceaţi mai devreme că vă rugaţi în gând la antrenamente.
Religia îţi creează - depinde cât de profund crezi -, un echilibru mental. Îţi creează un echilibru în nota comportamentală. Nu vreau să fac filosofie, dar eu sunt o fire credincioasă. Mă rog cu convingere şi am anumite convingeri şi nu mai pun semne de întrebare.
Deci, câteodată nu e bine să punem semne de întrebare?
Câteodată e suficient să crezi (ridică tonul la „să crezi“) şi atunci conduita ta va fi în legătură şi cu această convingere.
Aveţi o anumită perioadă a zilei când vă antrenaţi?
Eu sunt matinală. Dimineaţa. E mai puţin animată pista pe care mă duc eu să alerg, la lacul IOR sau lângă mine am un parc pe care l-am măsurat cu sfoara (râde).
Ca să faceţi anumiţi kilometri?
Sigur că da. Trebuie să-ţi măsori traseul. Şi lacul IOR are 3.200 de metri. Fac două lacuri şi drumul de la IOR până la Piaţa Râmnic. Îs 8 kilometri şi ceva.
Elena Pagu la Cluj FOTO TEDxEroilor
„DA, DE CE ALERGI, MĂI? HAI COLEA SĂ BEM O ŢUICĂ FIARTĂ!“
Ce credeţi că este important în viaţă?
Să te ocupi de copii, să le asiguri educaţia. Şi pentru tine să-ţi acorzi un confort când nu mai lucrezi, un confort personal. Din toate punctele de vedere, şi logistic, şi economic. Şi să te obişnuieşti ca să-ţi fie bine şi să duci o viaţă fără tristeţe şi fără suferinţă că eşti singur, să faci un pact cu singurătatea. Asta îţi păstrează şi mintea şi-ţi permite să te duci să-ţi faci antrenamentele şi mişcările care îţi întreţin sănătatea, să accepţi că lumea are alte dominante şi că tu ai trecut într-un con de umbră, să accepţi acest lucru, să ai o notă de raţionament şi de modestie şi de renunţare. Vedeţi, bătrâneţea comportă foarte multe renunţări. Eu, de exemplu, spun: am casă, am îmbrăcăminte, am posibilităţi să trăiesc, am forţă să muncesc, să mă asigur că nu am nevoie de servicii sociale şi mai am şi nişte bănuţi. Eu nu mai cheltuiesc mulţi bani. Ce să fac? Port uniformele istorice, nu? (râde) şi fac alergare. La asta nu se poate renunţa.
La primul concurs la care aţi mers aţi plecat cu gîndul să câştigaţi?
(râde) Nu întotdeauna! Că nu se poate câştiga întotdeauna. Nu ştii ce întâlneşti.
Dacă pot, pot. De exemplu, un instructor de-al nostru, îmi zice în timpul unui concurs întrece-o pe cutare! Nu îndrăzneam să o întrec pentru că odată m-a întrecut ea pe mine.
Şi v-a enervat lucrul ăsta?
Nu, am zis e mai puternică decât mine şi probabil nu pot, dar când şefu (n. r. - antrenorul) mi-a zis: poţi! Atunci am putut.
E important să fie şi cineva care să vă îndrume?
Da, galeria contează foarte mult. La orice competiţie sportivă, galeria contează foarte mult. La fel şi antrenorul.
El îşi dă seama de posibilităţile mele, de forţa mea, dar şi de a competitoarei. La cursa de care v-am vorbit mai sus, mai erau 5 kilometri din 10 de alergat. Am zis atunci: „bine, io termin şi o întrec“. Şi niciodată ea nu s-a mai urcat pe locul I când a fost cu mine.
Povesteaţi într-un interviu despre reacţiile oamenilor care vă văd când vă antrenaţi. Cum vi le explicaţi?
La noi cred că şi educaţia ar trebui să intervină într-un anumit fel şi pentru oamenii care au potenţial pentru această mişcare, pentru că, pe urmă, s-ar perpetua. Tradiţia este nouă. Pe mine când m-au văzut că alerg pe marginea pădurii de lângă Mărgineni spunea cineva că „madam Pagu a înnebunit!“. Asta în loc să-şi dea seama ce fac, că fac mişcare pentru a fi sănătoasă. Aşa de teribil au reacţionat. Nu era conştientizat lucrul acesta. Sau unul mă prindea aşa în braţe şi-mi zicea: „Da, de ce alergi, măi? Hai colea să bem o ţuică fiartă!“. Iar eu îi spuneam: „Uite, cineva mi-o furat ceasul, mă duc să-l iau şi viu înapoi!“. Ce să-i spun lui, că eu alerg ca să am condiţie fizică, să-mi păstrez sănătatea, că el mă invita – oleacă aşa să mă cinstească. Ce să-i spun?
Toate aceste situaţii apar din cauza lipsei de mediatizare a necesităţii de a face sport, este vorba de educaţie. Mişcarea este o chestiune de sănătate. Nu se mai poate ignora.
Unde o să mai vedem alergând?
O să mai fie competiţii şi prin ţară, şi prin străinătate. O să mai fie o cursă în Danemarca, în luna august, şi îmi doresc să ajung acolo. Repet, nimic nu este mai simplu decât să îmbraci o haină mai simplă şi mai veche şi nişte papuci comozi şi să ieşi afară, să te mişti, să te bucuri de mişcare, să te bucuri de mişcare. Şi încă ceva: copii noştrii nu mai au copilărie, doamnă! Mamele nu mai vin să le zică: „Hai, puiule, jumătate de oră să ne jucăm de-a prinsu'!“. Credeţi că o să refuze copilul această invitaţie? Eu nu cred! Şi chiar şi adulţii ar trebui să se gândească să facă mişcare, nimic nu este mai simplu decât să ieşi afară şi să faci o alergare şi un marş, şi nu atât cât să oboseşti, ci cât ca să te simţi bine, să fi sănătos.
Vă mai recomandăm:
Premiul pentru întreaga carieră al Şcolilor Internaţionale Britanice din întreaga lume a fost acordat, anul acesta, româncei Simona Baciu, fondatoarea şcolii Transylvania College din Cluj-Napoca, locul unde învaţă copii de pe cinci continente.
Ştefan Florian (54 de ani) este un apreciat neurochirurg român care operează zilnic cu creierul, şi la propriu, şi la figurat. Ştefan Florian vorbeşte despre presiunea pe care o simte în fiecare secundă când „cotrobăie“ prin creierii pacienţilor săi.
Se încarcă comentariile...
