Editorial: Cum a murit sufletul unui cartier din Buzău

Centrul cartierului Micro 14 din Buzău

Toată viaţa am fost fascinat de poveşti şi basme. Aşa că m-am gândit să pun pe hârtie şi istoria apusă a unui cartier comunist, născut din planuri cincinale.

De micro 14 a auzit mai toată lumea dar goana după galbeni i-a subţiat în ultimii 20 de ani legendele şoptite seara pe băncile pitite printre ramuri de plop.

Au dispărut şi povestitorii cu har ai lunii august, iar locul lor a fost luat doar de drojdierii cu spirit de competiţie. Aşa că musai trebuie să spun ce-a fost odată, o poveste din luna lui gustar.

A fost odată ca niciodată un loc cu mulţi copii născuţi după decret. Se iubeau ca fraţii şi se jucau printre bălăriile din curţile blocurilor fără teamă de maşini. Trăiau fără grija net-ului sau a televiziunii prin cablu.

Poliţia nu-i vizita niciodată şi nici nu organiza pânde pe timp de noapte. De primar nu auzea mai nimeni iar când venea basculanta cu nisip la locul de joacă era o adevărată sărbătoare.

Sâmbăta era aşteptată cu sufletul la gură de hoarde de copii care dădeau adunarea la gala desenului animat. Apoi urma ora de îngheţată, anunţată de pândarii care urmăreau maşina de la Fabrica de Lapte.

După masă se pregăteau pentru recepţia de seară, la joaca de-a pititelea, la care obligatoriu participa toată lumea. Distracţia de seară era întreruptă doar când venea apa caldă, când ţipetele isterice se auzeau în tot cartierul.

La finele lui august, copiii se adunau după lungile peregrinări din vacanţa de vară. Povesteau care mai de care şi îşi făceau planuri cum să biruiască noul an şcolar. Bicicletele roiau prin parcări iar proviziile de cretă pentru şotron erau completate cu cărămizile împrumutate din şantierele care tronau pe lângă şcoala generală.

La rândul lui, cartierul era împărţit după zone de influenţă ale aşa ziselor şcoli de fotbal. Că am uitat să vă spun, jocul cu mingea era la mare căutare. Se organizau competiţii ad-hoc iar orgoliile uriaşe.

De multe ori, după o partidă la care asistau chiar şi părinţii, nervii unora cedau şi îşi rezolvau pe loc disputele într-o baie de pumni. Fără ură şi fără ranchiună. După ce-şi spuneau vrute şi nevrute se pupau şi îşi dădeau întâlnire a doua zi ca să-şi răzbune înfrângerea.

Şi uite aşa timpul parcă se oprea în loc, iar copiii se culcau fericiţi cu gândul că poate un cunoscut le va aduce ultimul număr al revistei PIF.

Apoi a venit „revoluţia”. Cu multă gumă de mestecat, cu bomboane Boni Bon, jocuri video pe televizor şi desene animate la discreţie difuzate la cablu. Şi au început problemele.

Goana după privatizare le-a distrus locurile de joacă. Le-au umplut grădinile cu construcţii hidoase din care se vindea suc la TEK. Apoi au fost invadaţi de maşini. De asta chiar că nu s-au putut apăra. La început le-au măcelărit curtea căminului unde jucau fotbal. Au transformat-o în parcare.

Parcul din centrul  cartierului unde se ţineau duelurile fotbalistice a dispărut sub un munte de beton. Şi-au pierdut maidanul şi aşa au ajuns să stea închişi în casă,  prizonieri ai jocurilor pe calculator şi ai televizorului.

Şi am uitat să vă spun că a dispărut şi decretul. Şi nu s-au mai născut aşa de mulţi copii. Mulţi au îmbătrânit şi au plecat. Aşa a murit sufletul unui cartier.