Cum s-a produs colectivizarea în România. Modelul sovietic care a distrus lumea satului românesc
0În anul 1949, comuniştii au început colectivizarea în România. Ţăranii au fost lăsaţi fără pământ şi puşi să lucreze pentru statul comunist. Pentru a renunţa la pământ, au fost păcăliţi, ameninţaţi, bătuţi sau băgaţi în puşcărie. Paradoxal, cei mai gospodari ţărani erau consideraţi „duşmanii poporului“.
După ce de-al doilea război mondial, Partidul Comunist Român a ajuns la putere în România. Anterior anului 1945, era partid mai mult decât marginal, cu doar câteva sute de membri, o formaţiune politică paria, privită cu neîncredere de români, mai ales că printre membrii săi se aflau mulţi agitatori pro-sovietici de alte naţionalităţi.
Cu sprijinul Armatei Roşii, comuniştii români, ajutaţi şi de agenţi sovietici trimişi în ţară, au pus mâna pe putere, falsficând alegerile şi asasinându-şi, la propriu, opoziţia. Practic, Partidul Comunist Român a datorat totul stăpânilor sovietici. Scopul său era de a transforma România într-o ţară după model sovietic, iar una dintre priorităţi era colectivizarea. Adică, răpirea pământului de la ţărani, în special cei bogaţi, şi trecerea acestuia în proprietatea statului. Ţăranii urmau să-şi lucreze pământul confiscat de stat. Colectivizarea a fost unul dintre cele mai traumatizante procese pentru ţăranul român şi cu urmări de lungă durată. Chiar şi după 1990, ţăranii pensionari au fost victimele sistemului de colectivizare din România.
Colectivizarea după model sovietic
Colectivizarea era o găselniţă sovietică a anilor '20, după o serie de politici agricole care au nemulţumit conducerea partidului comunist din Rusia. Mai ales prin faptul că nu au reuşit să înăbuşe pătura culacilor, adică ţăranii cu mult pământ, prosperi. În anul 1929, Comitetul Central a început un nou proces de colectivizare, unul criminal, cu numeroase victime. Conform unor statistici, 6 milioane de ţărani înstăriţi, dar şi familiile lor au murit în urma colectivizării forţate începute în 1929. Practic, o bună parte au fost deportaţi şi lăsaţi fără avere. Concepţiile sovieticilor despre proprietatea privată şi mai ales despre ţăranul înstărit, de fapt cei mai gospodari din sat, erau clare. ”Ţăranul e şi azi un mic capitalist, în felul lui, ţăranul individual mic burghez”, considera Ana Pauker în 1951.
Totodată, principiile marxist-leniniste erau de acord că „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă”. În aceste condiţii, era clar că, odată cu apariţia comuniştilor la putere în 1945, soarta proprietăţii individuale a ţărănimii era pecetluită. Şi asta în condiţiile în care statisticile vremii arătau că peste 70% din populaţia ţării se ocupa cu agricultura. Se pregătea propriu-zis dezmoştenirea majorităţii poporului român. În anul 1945, în România erau în jur de 12 milioane de ţărani. Dintre aceştia, o pătură bogată care începea să practice o agricultură din ce în ce mai competitivă şi mai tehnologizată. Aceştia urmau să devină duşmani ai statului comunist român după model sovietic. Eroii muncii aveau să devină ţăranii săraci, fiindu-le, de altfel, alimentată ura pentru pătura mai înstărită.
Ţăranii, păcăliţi şi mituiţi electoral
Procesul de colectivizare nu a fost brusc, ci premeditat şi executat lent, dar precis. În primul rând comuniştii, prin guvernul condus de Petru Groza, s-a arătat favorabil ţărănimii, erijându-se în special în prietenii plugarilor săraci. Tocmai de aceea a fost dată la 23 martie 1945 reforma agrară. Scopul ascuns al acestei reforme prin care erau împroprietărite nu mai puţin de 796.129 de familii cu 1.057.674 hectare de pământ a fost unul cât de poate de clar. Prin împroprietărire se urmărea dezintegrarea marii proprităţii individuale în domeniul agriculturii şi câştigarea popularităţii pentru alegeri. Practic comuniştii ştiau punctul nevralgic al ţărănimii, dorinţa de pământ, şi au reuşit să-l exploateze la maximum.
"Vreţi să vă păstraţi pământul cu care aţi fost împroprietăriţi? Votaţi Soarele, semnul Blocului Partidelor Democratice (n.r. - manevrat de comunişti)", se preciza în sloganurile electorale ale vremii. S-au erijat în salvatorii ţăranilor şi cei care le dau ceea ce-şi doresc cel mai mult: pământ. Totodată, au fost reglementate o serie de reguli şi a fost înfiinţate tot felul de comitete care să se ocupe de probleme agricole şi de aprovizionarea oraşelor cu produse din mediul sătesc. Era, de fapt, o pregătire subtilă a ceea ce va urma. În paralel, în lumea satului s-a încercat prin propagandă discreditarea celor care aveau pământ mult, numiţi „chiaburi“, şi promovarea cel puţin aparentă a celor mai săraci.
A urmat apoi cea de-a doua etapă, şi anume punerea în dificultate a ţăranilor cu o serie de tertipuri. Aşa a fost inaugurat sistemul cotelor. Adică, ţăranii erau obligaţi să dea statului o parte din producţie, justificată de comunişti pentru efortul de refacere a economiei după război. Cotele variau de la ţăran la ţăran, cei mai „jumuliţi“ fiind, bineînţeles, ţăranii mai înstăriţi. Unii nu mai aveau nici măcar grâu de sămânţă. Şi aici acţiunea era bine gândită, recoltele slabe justificând trecerea agriculturii în sarcina statului. În perioada cotelor forţate, agricultura ţărănească a fost ruinată. În tot acest timp, agenţii electorali comunişti umblau din sat în sat şi încercau să-i convingă pe ţărani să treacă la colectiv. Cu toate acestea, mulţi au reuşit să reziste şi a avut loc o situaţie asemănătoare ca în Rusia sovietică. Adică, propaganda comunistă s-a dovedit neconvigătoare pentru majoritatea ţărănimii, aşa că s-a trecut la ultima etapă, cea mai dură.
Deportări, bătăi, arestări
Pe 2 martie 1949, prin decretul 84 a început uciderea proprietăţii private ţărăneşti. Prin acest document erau expropriate toate proprietăţile mai mari de 50 de hectate. În următoarele 24 de ore de la promulgare, forţele de ordine, pe alocuri şi armata au confiscat brutal animalele, clădirile şi utilajele. Au fost înghiţite inclusiv ferme modernizate şi care erau capabile de producţie superioară. Nu a rămas nimic în picioare din marea proprietate agricolă. Clădirile şi grajdurile au fost transformate în GAC-uri şi GAS-uri după model sovietic. „Chiaburii“ au fost pur şi simplu deportaţi cu domicilii forţate şi relocaţi. Cei care se opuneau înfundau puşcăriile comuniste sau pur şi simplu dispăreau.
Totodată, în şedinta plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general, anunţa ”transformarea socialistă a agriculturii” şi împărţirea ţăranilor în cinci categorii: ţăranii fără pământ, ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi, ţăranii înstăriţi şi în cele din urmă moşierii. Ultimii de obicei ori fugeau în străinătate ori înfundau puşcăria. ”Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, întărim alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi purtăm un război fără cruţare împotriva chiaburimii", acesta era sloganul de partid. Ţăranii săraci au devenit marionetele propagandei. Iar mai apoi lăsaţi şi ei fără pământuri.
Singura gură de oxigen primită de ţărani în acest brutal proces de colectivizare forţată a fost moartea lui Stalin în 1953. Procesul de colectivizare s-a oprit şi aproape s-a destrămat în unele regiuni. Din 1957, procesul a fost reluat, de această dată făţiş. Până în 1962, toate proprietăţile ţărăneşti private au trecut în proprietatea statului. Nu au scăpat nici ţăranii săraci. În Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 23-25 aprilie 1962, Gheorghe Ghiorghiu Dej anunţa satisfăcut că 96% din terenul arabil era deja în proprietatea statului. Ţăranii nu mai aveau decât casa în care locuiau şi atât. Trebuiau să muncească la colectiv, adică tot pe pământurile lor, dar care acum erau oficial ale statului. Din punctul de vedere al specialiştilor, a fost o colectivizare stalinistă, brutală şi care a dus numai în Dobrogea şi Banat la deportarea a peste 40.000 de ţărani care s-au opus sistemului în Bărăgan.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: