Parfum în Belle Epoque. O mie de cai erau pe străzile Aradului la 1900. Orașul se lupta cu un miros persistent de balegă
0Un istoric al Aradului dezvăluie atmosfera reală de pe străzile Aradului, în Belle Epoque, perioada 1871-1914. Este vorba despre perioada în care încă trăsurile asigurau transportul în comun.
Asfalt nu exista, iar caii erau o prezență cotidiană pe străzile orașului.
Străzile centrale, deși pietruite, erau înnoroiate, acoperite cu un strat gros de glod. Pe străzi au fost așezate palănci groase, ca oamenii să nu umble în noroi.
„Mirosul urinei de cal era persistent. Nu exista un sistem eficient de curățare a dejecțiilor, iar vizitiii puneau saci sub coada cailor, să rețină balega. Erau câteva sute de trăsuri pentru transportul public, alte sute pentru transportul privat. De aici deducem că și numărul cailor de pe străzi era considerabil. Din informațiile pe care le avem, cel puțin o mie de cai circulau zilnic, în anul 1900, pe străzile arădene. Asta înseamnă o mie de litri de urină de cal pe străzi, cu un miros persistent. Nici alte animale și păsări, porci, gâște, rațe, găini, câini nu erau o prezență anormală pe străzile centrale. În actuala Piață Avram Iancu porcii se scăldau și în secolul XIX, iar Poltura de astăzi era cunoscută ca un cartier al gâștelor”, spune istoricul Andrei Ando din Arad.
În centrul Aradului, la Hotelul Crucea Albă era principala stație de poștalioane din oraș. La data de 5 aprilie 1838, de aici pornea primul poștalion privat care lega Aradul de Pesta.
La Arad s-a înființat Societatea de Poștalioane Arad-Pesta, care îngloba elita locală, și își propunea să sprijine extinderea rutelor și creșterea gradului de confort și siguranță la călătoriile cu poștalionul. Era o asociere particulară, cu scopul obținerii de profit, care concura poștalionul de stat.
„Străzile arădene erau ca un front bombardat, pe care trebuia să circuli cu cea mai mare atenție; când nu călcai în gropi, aveai toate șansele să calci în dejecții sau în urină. Deși nu există mărturii din epocă, este probabil că și la Arad a fost adoptat modelul american: la colțuri de stradă, copiii așteptau să fie angajați, ca pentru niște mărunțiș, să curețe cu mătura aleile în fata pietonilor simandicoși”, mai adaugă doctorul în istorie Andrei Ando.
La fiecare ploaie străzile se transformau într-o mlaștină cu un miros foarte greu de suportat. Duhoarea era sufocantă. Balega de cal se acumula într-un ritm mult mai mare decât s-ar fi putut debarasa. Era depozitată pe terenurile goale dintre case, de cele mai multe ori în grămezi mari - un disconfort pe orice vreme, și pe căldură, și pe umezeală. Această situație ducea la proliferarea unor boli ca febra tifoidă și dizenteria.
Și numărul accidentelor era mare
Instinctul cailor a adăugat un nivel periculos de imprevizibilitate transportului din secolul al XIX-lea.
„Acest lucru a fost valabil mai ales într-un mediu urban plin de viață, plin de situații imprevizibile care puteau speria animalele. Căii, adesea, loveau, mușcau sau călcau trecătorii. Copiii au fost deosebit de expuși riscului. Și numărul cailor morți în accidente era ridicat, câțiva în fiecare lună”, mai adaugă Andrei Ando.
În anul 1923, Aradul era un oraș unde străzile centrale erau deja asfaltate aproape în întregime, iar periferiile arătau mai bine decât la București - după cum nota Theodor Dumitrescu, într-un articol pentru ziarul „Adevărul” din anul 1923.
Se încarcă comentariile...
