Exclusiv Preot nonconformist, despre problemele tinerilor din ziua de azi: „Am crezut că ei au nevoie de cardul nostru, nu de cordul nostru”
0Ce se întâmplă cu tinerii, fie că vorbim despre pericolele social media expuse în „Adolescență coruptă” sau despre consumul de droguri? Pe lângă perspectivele psihologice și sociologice, „Adevărul” a vrut să afle care este perspectiva unui preot cunoscut pentru abordările sale neconvenționale.
Preotul greco-catolic Teodor Lazăr, cunoscut pentru abordările sale neconvenționale și pentru predicile sale directe, el fiind cel care a propus în 2018 începerea procedurii de canonizare a disidentei anti-comuniste Doina Cornea, vorbește pentru „Adevărul” despre provocările prin care trec, astăzi, tinerii.
Părintele a acceptat provocarea noastră și a urmărit serialul-fenomen „Adolescență coruptă”, care atrage atenția asupra pericolelor social-media. Teodor Lazăr a comentat pe marginea filmului care l-a impresionat profund, dar și pe marginea ultimelor știri privind consumul de droguri în rândul tinerilor, în contextul în care un tânăr a murit zilele trecute de supradoză, agonia lui fiind transmisă pe TikTok.
„Într-o dimineață aflăm despre copii că au dezvoltat apucături criminaloide”
„Adevărul”: Cum vi s-a părut serialul „Adolescență coruptă”?
Teodor Lazăr: Am vazut cele 4 episoade. Eu sunt un consumator de filme care au mesaj și calitate și filmul are într-adevăr, e un mesaj actual.
Pe lângă probleme social media, vedem în România o mare problemă a consumului de droguri în rândul tinerilor. Cum o percepeți dvs?
Tânărul care a decedat zilele trecute este doar vârful icebergului, asta e ce se cunoaște, dar câți nu suferă din această cauză, din nefericire. E o temă care implică, sigur, viața ținerilor de astăzi, dar și asta e o temă dramatică pe care o resimt ca preot la nivelul comunității. Adică consumul ăsta de droguri face ravagii și resimțim asta în comunitățile creștine, în biserică. E un fenomen care e foarte disruptiv, adică atacă familiile. Spre exemplu, eu regăsesc în comunitate familii foarte afectate, consumul mergând nu neapărat în zona adolescenți sau tineri până în 30 de ani, ci și după, undeva spre 40 de ani, sunt consumatori care deja își duc copiii la școală, dar nu mai e cine să-i aducă acasă. Sunt consumatori și în zona asta a părinților care afectează foarte tare viața copiilor. Și acolo, deci, consumul acesta s-a dus foarte sus și în alte direcții.
Există un element comun între social media și droguri?
Aici vorbim de adicții. Sunt subsumate, toate tipurile de consum, oricare ar fi el. Noi suntem persoane adictive, asta este o realitate pe care nimeni nu poate să o nege. Important este să vedem în ce măsură anumite nevoi, să le zic așa, sunt reale, trebuie întreținute doar în orizontul rezonabilității.
De aceea, biserica presupune posturi, de exemplu. La ce e bun postul, în definitiv? Tocmai să ne antreneze, în a ști să renunțăm. Acum, sunt două registre, zic eu, de adicție. Depindem de lucruri necesare vieții, cum ar fi hrana, spre exemplu, hidratarea, aerul, unii de alții depindem într-o anumită formă, apropo de comunicare, socializare, e o formă de adicție acolo, una rezonabilă. Dar inclusiv în registrul necesar vieții trebuie să avem măsură. Da, noi depindem de hrană, dar dacă ne abuzăm organismul prin supraalimentare, vom dezvolta boli și o viață diminuată și afectată. Depindem și de hidratare, depindem și de foarte multe, depindem unii de alții, depindem de comunicare însă aici trebuie să fim foarte atenți Pentru că acest film arată unde am ajuns din falsa comunicare.
Ce are această generație în plus?
Ne-am dorit să le oferim foarte mult confort. Generația noastră, a celor de 50 de ani sau părinților noștri care sunt acum la 70-80 de ani, în niciun chip în adolescență și copilărie nu au avut confortul pe care-l au tinerii de azi. Eu nu am crescut în camera mea, spre exemplu. Avem acum camera copilului, da? Sau un confort dus până într-acolo încât copilul are și camera și baia lui, toate ale lui. Dar asta generează o formă de izolare în raport cu părinții.
Nu numai că îi oferim confortul camerei sale, pentru că aici mergem pe ideea filmului, care foarte bine arată, e o radiografie foarte onestă a ceea ce se întâmplă acum, de fapt de câțiva ani buni, de vreo aproape 20 de ani. Nu numai că l-am dus într-o celulă singur, cumva, i-am transformat pretenția confortului, raporturile între noi au fost unele de tip celulă.
Am și cumpărat un celular, cum îi ziceau în generația noastră, sau mobil acum și n-a fost suficientă titulatura asta. Îl și denumim, hai să vorbesc mai românește, deșteptăfon. Adică îi dăm și un instrument prin care el de fapt nu stă acolo ca un călugăr știu eu, într-o numită recluziune în care să fie meditativ, atent, netulburat la gândurile lui. Dimpotrivă, noi i-am vărât pe un fir și după aceea, fără fir, wireless, un acces la o întreagă lume.
Și ce ne arată filmul? Ce ne arată realitatea în care trăim noi, după ce am oferit acest confort? Iată ce iese din cameră după câțiva anișori. Un mic balaur, iertați-mă. Adică în loc să avem de-a face cu gingășia copilăriei sau, mă rog, cu micile, marile provocări adolescentine, ne trezim că într-o dimineață aflăm despre proprii noștri copii că au dezvoltat apucături de-a dreptul criminaloide.
Toate astea vârâte pe un fir. Aceste rețele dezvoltă adicție, chiar și pentru alte categorii, nu doar pentru copii, și presupun o pseudo-comunicare, și nu doar că e pseudo-comunicare adică nu e în termeni reali, e în termen virtuali, ci e și adictivă, puternic supradozată. Da, e important să comunicăm cu lumea înconjurătoare, dar dacă putem în termeni cât mai reali, iar dacă o facem virtual, să nu uităm că nu e reală.
Cea mai deformată sau mai ciudată expresie pe care am acceptat-o până la urmă, e această expresie care e o alba-neagră, realitate virtuală. E un oximoron care nu poate fi, până la urmă, asumat și înțeles. Nu e de înțeles nimic aici. Ori trăim într-o lume reală, ori în cea virtuală, care devine foarte adictivă și foarte periculoasă într-un fel, pentru că ne desprinde de realitate. Deci nu ne putem juca cu tipul acesta de albă-neagră în exprimare și în viață, realitate virtuală. Ba mai nou, cea virtuală e și augmentată, adică întărită, e să oferă mai mult decât realitatea. Aici a fost pericolul pe care filmul îl sesizează foarte bine.
Crimă și pedeapsă într-o rescriere nouă
Ați mai regăsit tema aceasta din film în alte opere contemporane?
Aș face o paralelă - s-a mai scris scenariul aceasta și s-a și turnat filmul. Cel care a scris, dar sub o forma, hai să zicem, profetică, un mare profet al secolului XIX, a fost Dostoievski. De fapt, filmul nu e altceva decât Crimă și pedeapsă într-o rescriere nouă, pe provocările noi. În Crimă și pedeapsă, în acel personaj Raskolnikov, Dostoievski arată pericolul ideologiei. Tot ce a scris el acolo în acel personaj regăsim după aceea în secolul XX. Acolo este crima ideologică, diferența de clasă, un tânăr care trăiește mari frustrări. Aici e marele risc al copilăriei și adolescenței - să nu reușim să îi ajutăm să-și asume frustrările care sunt inevitabile în acea etapă a vieții.
La Raskolnikov găsim frustrarea care vine din diferența de clasă socială: adică, „cum o evreică are atâtea proprietăți și eu, rusul, care sunt tânăr și vreau și trag pentru poporul meu, trebuie să-i plătesc ei chirie ca să pot să stau undeva, iar ea trăiește în confort”. Și o ucide. Acolo e totul profetic. Asta s-a întâmplat prin nazism și comunism ulterior. Sigur, dus la nivel aproape global.
Riscul peste noua generație, nu e neapărat o ideologie, ci proasta folosire a tehnologiei. Terminația e aceeași. Acolo a fost ideologie, secolul XX a fost un secol al crimelor ideologice și acum tehnologia... practic ne ucide relațiile reale, în termeni reali. Și se poate ajunge, iată, la o cumulare de frustrări teribile în noile generații.
Se pare că nici școala instrumentul, și mai nou, nici psihologii, nu fac față la ceea ce se întâmplă prin acest consum extrem de adictiv, unde există o expunere a vieții total necontrolată.
Ori noi românii aici avem o altă problemă
Părinții ce pot face?
Din nefericire, părinții sunt antrenați în altceva pentru a le oferi mai mult decât două rânduri de haine și o saltea curată în aceeași cameră, așa cum am trăit noi în generația noastră, în această goană pentru a le oferi mai mult decât obiecte necesare, un inventar de bunuri cu etichetă, atenție, nu orice fel de telefon.
La 18 ani, nu orice fel de mașină, cum adică să-l frustrezi tu pe copilașul tău, tu care nu faci decât să vidanjezi, că ăsta era tatăl personajului din film, nu? Schimba WC-uri și chiuvete și așa mai departe. Dar el vroia să ofere copilului, ca să nu se frustreze, un instrumentar egal cu ce poate oferi un notar sau alte figuri care au acces la altfel de capital. Ori pentru asta, nu uitați că în film spune, „nu știu când a venit copilul meu acasă, că eu am ajuns dimineața din schimbul 3”. Deci, practic pentru a-i asigura acces la aceste bunuri care creează în mare parte adicții, tu trebuie să sacrifici foarte mult din timpul tău.
Ori noi românii aici avem o altă problemă. Noi tot așa am crezut că ai noștri copii au nevoie de de cardul nostru, nu de cordul nostru și acordul nostru în educație. Și atunci ne-am luat lumea în cap, foarte mulți au luat lumea în cap, crezând că prin bani o să reușim să facem din ei oameni. Ori ei, sărăcuții, au mai mare nevoie de părinți decât de resursele pe care părinții le dau. Sigur că asta vine dintr-o frustrare a generației noastre. Eu m-am tulburat, când mi-am găsit replici din tatăl acelui copil, replici pe care le-am folosit eu cu copiii mei.
M-am emoționat când a spus, „bă, eu n-am primit o mandarină”. Și atenție, era vorba de Scoția, nu era vorba de lagărul comunist. Era vorba de Marea Britanie, care întotdeauna a avut o viață bunicică. E fix același lucru, vă rog să mă credeți, când erau fetele mele adolescente, tot așa pe la... 13-14 ani, când survin provocările biologice ale vieții, că acolo apare activarea sexuală. Și sunt provocări mari la care trebuie să se facă față într-un mod decent și coerent, prin educație, evident, în familie.
Nu încredințați educația în altă parte, pentru că nu ține. Nu ține până la capăt. Ori la aceste provocări trebuie să răspundă familia. E aceeași replică am avut-o eu când am văzut că sunt provocări. Am crescut trei fete, și le-am spus, „băi, pe vremea mea... Când aveam o portocală, o banană, dată pe an, dacă o primeam, ne luam la ele ca unele de monumente.”
La care mi-au dat o replică de care mi-am adus aminte: „tată, lasă-ne cu bananele și cu portocalele, că ni se strică de masă și nu le mâncăm. Noi avem alte provocări, pe care tu trebuie să le înțelegi.” Și m-am frământat care or fi alea. Acele provocări sunt cele care, în camera lor, pentru care m-am străduit și eu, recunosc, mă regăsesc, să aibă camera lor, intrau pe un fir și apoi pe wireless. Și apare această comunicare falsă unde iată că se ei sunt etichetați, ei sunt expuși. Deci sunt mari provocări.
Eu v-aș da un exemplu: aveam 14 sau 15 ani. Eram în prima lună de liceu. S-a făcut un careu și a fost extras din careu un coleg mai șmecheraș, un frezaț, și luat de director care era profesorul de biologie, pus în mijlocul careului și bătut măr. Și nu eram într-un liceu disciplinar, ci într-un liceu ca orice liceu din România. După care, directorul, un om rezonabil altfel, scoate o fotografie, de la distanță ne-o arată, era o fotografie cu o femeie dezbrăcată. Zice, „i s-a găsit așa ceva în internat. Cine mai intră în școala mea, așa zici, nu azi zici școala noastră, în școală mea cu așa ceva, va avea aceea soartă.”
Ei, ia gândiți-vă! Ce salt în timp am făcut în gol, pentru că eu, duhovnic fiind, îmi vine o fetiță de clasa 4-a, din școală de top național din Cluj, și îmi spune „colegii mei, în clasa a IV-a, în orele mai puțin importante, unde nu-s profesorii foarte severi, zice, pe telefoane se uită la filme porno.”
Ia gândiți-vă la povestea mea, de liceu, de prin 87, și gândiți-vă la ce arată filmul ăsta și filmul ăsta îl trăiesc elevii în școlile românești. Obrăznicia pe care au ajuns s-o aibă elevii față de profesori... Și atunci s-a venit cu instrumentarul numit psiholog, dar iată că nici acolo nu se face față. E tardivă abordarea asta.
Nu trebuie să dăm vina pe tineri
S-au schimbat tinerii așa de mult?
Ce vreau să ne înțelegem și vreau sa exprim limpede. Nu e admisibil să dăm vina pe copii sau pe tineri. Ei nu sunt decât produsul a ceea ce noi am făcut. Sau n-am făcut mai degrabă. Da, am crezut că putem prin confort să le asigurăm o perspectivă de viață coerentă. Tocmai spunea Noica, confortul de multe ori, supradozat și el, e un drog în sine, pentru că vrem tot mai mult.
Acum am ajuns să ne se pară obositor să apăsăm pe butoane. Noi fiind o generație care nu aveam butoane. Am ajuns să dăm comenzi vocale, că e prea mult să mișcăm mâna. Și totuși pare că nu ne mulțumește confortul, iar Noica spunea că efortul e mai important decât confortul, pentru că efortul te zidește.
În niciun chip nu putem da vina pe copii. Societatea care dă vina pe copii e o societate autistă. Nu își înțelege rolul. Va trebui să vedem cum îi putem ajuta să devină oameni, pentru că ce ne arată filmul la sfârșit, cadrul de sfârșit e sfâșietor. În camera aceea găsim practic un copil amestecat cu un adult compromis într-un fel și atacat de frustrare pe care nu o putea asuma și de obsesii, pe de altă parte, generate de tehnologie. În camera aceea gasim și, cartonașe colorate, cea ce e firesc pentru un copil la 13 ani, dar găsim și tehnologia care l-a evacuat din realitatea familiei într-o lume periculoasă de-a dreptul și necontrolată, generatoare de mari frustrări și etichetări.
De ce au tinerii nevoie să evadeze din realitate
Există două tendințe nocive ale tinerilor de a scăpa din realitate, fie pe rețelele sociale, fie consumând droguri. De ce credeți că există nevoia asta de a scăpa din realitate?
În general, evadarea din ceva survine ca urmarea nemulțumirii pe care ți-o dă acea situație din care vrei să scapi. Dar ieșirea din realitate, poate neplăcută, poate altfel decât ne-o dorim sau și-o dorește fiecare, pe ușa virtualității sau pe fereastra, iertați-mă că așa se și numește, se numeau programele, ieșirea pe fereastră de la un etaj superior al zisului confort în care stai e un risc enorm.
Uneori trebuie să ieșim din anumite limite ale realității în care stăm, nu și aici imaginația și are rolul ei și unii și-au folosit-o foarte bine. La urma urmei tot avansul acesta tehnologic și de confort de viață l-am avut pentru că unii oameni au știut să părăsească limitele realității în care au trăit pentru o viață zisă mai bună, din multe puncte de vedere, dar și-au potențat capacitățile interioare prin muncă, prin creativitate, imaginație.
Tot ce avem, avem datorită faptului că unii au avut o imaginații foarte productivă, în sensul bun, creator. Ori acum, mare parte din generațiile noi se folosesc de instrumentarul acesta, însă, pentru a evada pe o fereastră virtuală, falsă, și au aceste teribile căderi în gol.
Situația e mult mai complicată decât ceea pe care o descrie Dostoievski în Crimă și Pedeapsă. Aici, protagonistul greu ajunge să recunoască situația, iar penitență în niciun chip. Regretul nu mai apare. Apare regretul la tatălui că n-a știut cum să-i stea alături, poate în momente foarte importante. Să-i ofere mai mult decât cardul.
Dacă ne aducem aminte, în filmul acesta nu apare niciodată ideea de Dumnezeu, niciodată ideea de prezență a comunității de rugăciune, a bisericii, a suportului acesta care are rolul său pentru momentele complicate. Nici măcar nu mai avem așa ceva. Asta este efectul faptului că în lumea asta a Occidentului, a Vestului, lucrurile au fost evacuate încet, încet cu luptă ideologică din societate. Da, asta este, au închis biserici dar au trebuit să mărească capacitatea penitenciarelor. Și asta e o legătură directă.
„Nu suntem construiți pentru o viață atât de accelerată. Trebuie să ne dăm răgaz”
Pe lângă atenția părinților, ce credeți că le mai lipsește tinerilor din ziua de azi? Pentru că, practic, acțiunile tinerilor de azi au la origine anumite lipsuri?
Scriptura face o chemare și e o chemare veche, milenară. Zice, „numărați-vă bine zilele, pentru că vremurile sunt rele”. Trăim vremuri periculoase, vremuri ciudate. Și atunci trebuie să ne măsurăm foarte bine timpul. Noi trăim o viață cu cronometru, o viața în așa alergare, care indică totuși un ritm pentru care noi nu suntem construiți. Nu suntem construiți pentru o viață atât de accelerată. Nu vedem că totul este pe viteză? Apropo de internet. Nu ne lăudăm că avem cea mai mare viteză la internet. Occidentalii, germanii se laudă că au străzile cu cea mai mare viteză de deplasare permisă, dar vedem că și într-o situație și în altul se moare din această cauză. Deci va trebui să avem răgaz, să știm să stăm unii lângă alții mai mult, să ne bucurăm mai mult unii de ceilalți. Ori asta va trebui să se întâmple în familie. Pentru că dacă familia nu își va oferi, cei din familie nu își vor oferi timp de calitate petrecut împreună, indiferent de ce vor consuma cultural sau culinar sau de experiențe de viață, important este să fie împreună cât mai mult.
Pentru că altfel societatea, la urma urmei, nu generează bucuria raporturilor reale. Virtualitatea niciodată nu va putea înlocui realitatea în care putem trăi. Să redescoperim realitatea de a fi împreună, de a ne bucura unii de alții și de ceea ce avem. Tehnologia ne dă un conform, dar confortul se pare că nu ne face fericiți, ba dimpotrivă.
Care e nefericirea și provocarea ce mare a acestei generații?
Din păcate nu e ca la Dostoievski. Acolo este o abordare, o operă profetică. Arăta „uitați cam în ce direcție mergem” și după 40-60 de ani s-a confirmat. Și naziștii și comuniștii au pus în operă profetismul acesta. Filmul nu e despre ce va fi, ci despre ceea ce consumăm de o vreme și nu știm în ce hău vom merge cu avansul acesta al inteligenței zise artificiale.
„Va trebui să recuperăm educația la modul clasic”
Protagonistul filmului a fost abuzat și umilit foarte grav de colegii lui. Au tendința copiii din ziua de azi să fie mai răi?
Nu neapărat. Acum, sigur că revenim cu concepte de inspirație occidentală, bullying. Ce lipsește de fapt e altceva. Și la noi erau bătaia din curte școlii, erau unii care provocau pe alții cu chiștoace de țigări sau cu luatul de trânta sau cu umilirea. Dar umilirea și expunerea nu se făceau la nivelul acesta. Expunerea la care sunt supuși copiii de astăzi prin internet e la nivel planetar. Una e să știe cineva dintr-o școală cu 150 de copii ceva despre unul, că-i mai moale, că-i nu-i așa iute... Expunerea asta la nivel de-a dreptul global, adică nu știe doar clasa mea că eu nu sunt cel mai iute, nu știe toata clasa că eu am anumite rezerve care vin din educația mea, din felul meu de a fi, trebuie să fiu etichetat pe rețelele sociale să fiu expus unui „public” mai larg.
Pe de altă parte, constatăm, dar nu acuzăm, capacitatea de a rezista la frustrare a acestor generații e foarte redusă. Dar nu-i de mirare. Pentru că prin expunere atât de mare, e complicat. Și aici va trebui noi să avem grijă să-i antrenăm noi ca preoți, ca părinți, ca bunici, ca ce-om fi fiecare, oameni care am trecut puțin prin viață și ne-am cam lămurit să-i ajutăm, să-i antrenăm, să reziste la frustrările la care sunt expuși de o altă manieră și de un alt nivel acum. Aici e lupta. Aici putem câștiga.
Și pe de altă parte să nu îi lăsăm să creadă că sunt doar niște elemente supuse unor obsesii. De orice fel ar fi ele. Obsesia de a avea ceva sau de a fi ceva. Nu putem să generăm obsesii dintr-un băiețel de a fi macho sau dintr-o fețiță, de a fi vedetă sau de a fi divă. Când am văzut filmul, l-am văzut cu soția mea și mi-a zis, „la 13 ani cu colega mea, mergeam să ne cumpărăm creioane colorate. Anii 80.”
Dar nu acuzăm generația tânără, trebuie să vedem unde am greșit noi. Va trebui să recuperăm educația la modul clasic, profund și responsabil, că altfel ne ducem de râpă. Nu, nu tot globul, pentru că sunt societăți și culturi unde respectul între generații e sacru. Aș face o afirmație cu apăsare și fermitate: fraților, nu există relații diplomatice între copil și părinții lui. Nu există relațiile de tip democratic între elev, student, ce-o fi, grădinar și educatorii lui. Acolo nu sunt relații de tip democratic. Nu ne apucăm să votăm acum ce fel de profesor ne dorim. Sau dacă ne dorim profesor sau educație, nu. Nu, acolo sunt alt tip de relații. Nici relații dominatoare, ci relații pedagogice care trebuie redescoperite în ceea ce pedagogia clasică propunea.
Vă rog să transmiteți un ultim mesaj pentru părinți.
Aș face un mesaj foarte scurt și poetic. Și avem nevoie de el. Filmul nu ne arată că se mai poate petrece nimic acolo. Eu aș zice așa, prin cuvintele unui poet pe care îl prețuiesc:
„Luați-vă copiii în brațe, ca pe strategice arme.
Să mergem cu toții la Putna, unde măria sa doarme.”
La Putna nu-i cabinet de psihologie, știm ce e.
Se încarcă comentariile...
