Pisica, excepţional dotată pentru supravieţuire

Felinele se pot transforma, în orice moment, din animale caline şi jucăuşe în vânători de temut, capabile să se adapteze unor condiţii oricât de vitrege În ultimii 10.000 de ani, nicio

Felinele se pot transforma, în orice moment, din animale caline şi jucăuşe în vânători de temut, capabile să se adapteze unor condiţii oricât de vitrege

În ultimii 10.000 de ani, nicio specie de feline n-a dispărut. Pisica de casă, deşi a fost domesticită încă de acum 9.000 de ani, încă ştie să vâneze.

În ultimul timp, cea mai mică dintre feline, "Felis catus", are un număr tot mai mare de admiratori şi este apreciată drept animalul de companie cel mai capabil să trezească afecţiune, titlu deţinut până de curând de câine.

Deşi a renunţat de vreo 9.000 de ani la sălbăticie şi trăieşte alături de om, pisica domestică şi-a păstrat extrordinara dotare naturală de vânător redutabil. Când condiţiile de viaţă sunt vitrege şi este nevoită să supravieţuiască pe cont propriu, ea devine imediat un animal de pradă feroce, ca orice felină. Abilitatea pisicii de a se adapta este uimitoare, atât în planul aptitudinilor fizice, cât şi în cel al seducţiei.

Ucisă cu milioanele, în Australia

În Australia, unde a fost adusă, din Europa, în urmă cu vreo 200 de ani, pisica a fost abandonată cu nepăsare, în cele mai multe cazuri. Adaptându-se la viaţa în sălbăticie, pisica a făcut prăpăd printre speciile de animale mici, pe care le-a vânat până la limita extincţiei. Cercetările au stabilit că din 44 de specii de păsări care au fost vânate de pisicile salbăticite ("feral cats"), 40 au ajuns la dispariţie.

Conform satisticilor, în afara bolilor şi a factorilor naturali, vinovăţia pentru dispariţia multor specii autohtone australiene revine, în primul rând, maşinilor, care calcă animale în proporţie de 36%, pe locul următor situându-se pisicile care ucid 33% din aceste animale. Şi cum numărul pisicilor care trăiesc în sălbăticie în Australia este apreciat între 3 milioane şi 30 milioane de exemplare, oamenii au trecut la împuşcarea lor în masă.

Printre măsurile de prevenţie pe care legea australiană le acceptă, pentru ca numărul pisicilor sălbăticite să se reducă, unele frizează cruzimea extremă.

Orice om care vrea să scape de o pisică o poate pune, de vie, la gunoi, într-un ambalaj ermetic, unde animalul poate aştepta ore în şir până când este recoltat de serviciile de salubrizare şi distrus, ca orice deşeu.
Incluse în patrimoniul bio-cultural

În ţări, ca Italia şi Grecia, pisicile care trăiesc în sălbăticie nu au nici pe departe comportamentul agresiv al celor din Australia. Motivul este că în aceste ţări pisicile sunt considerate o componentă a patrimoniului bio-cultural naţional şi sunt îngrijite, benevol, de oameni iubitori de animale, dar şi de autorităţi, care au grijă să fie sterilizate şi deparazitate.

O colonie de pisici ale nimănui, sterilizate, poate la un moment dat să dispară, în mod natural, dacă nu vin alte pisici. Multe vestigii antice, din Roma, precum Coloseumul, sau Via Appia, atrag un număr-record de turişti care doresc să vadă şi să fotografieze sutele de mii de pisici care trăiesc fericite printre ruinele imperiale, hranite şi iubite de toată lume. Răsplata pe care animalele o dăruiesc celor care le îngrijesc este joaca şi afecţiunea. Ele sunt foarte sociabile şi faţă de necunoscuţi, oferind turiştilor amintiri de neuitat.

Vânează 1.000 de speci

Adaptabilitatea uimitoare a pisicii este evidenţiată şi de marea diversitate de animale pe care le vâzează, pe pămănt, în zbor sau în apă, ziua ca şi noaptea. Carnivor predilect, pisica mănâncă în primul rând rozătoare.
Dar vânează cu plăcere şi peşti, păsări, şopârle, şerpi, broaşte, gândaci, greieri, fluturi.

Aproape orice animaluţ din mediul ei îi poate fi pe plac. Iar când este dusă aiurea, cum s-a întâmplat când a fost transmutată în Australia, a acceptat specii noi, indiferent că au fost pinguini sau marsupiale mici.

Pisica poate înnebuni de frică

Studiile cercetatorilor americani arată, încă din anii '50, că, în condiţii de stres, pisica este extrem de îngrijorată şi caută alternative să scape. Dotată cu simţuri foarte dezvoltate, ea reacţionează cu acuitate la stimulii din exterior. Sub exercitarea unor presiuni negative extreme, pisica îşi poate ieşi din minţi, ca şi omul simţind un disconfort comparabil. În ceea ce priveşte lipsa afectivităţii şi a îngrijirii, pisicile care nu s-au născut din părinţi sălbăticiţi de generaţii, ci au fost abandonate de stăpâni iresponsabili, suferă o depresie care le poate debiliza, mai ales puii şi exemplarele care n-au ajuns la maturitate, murind de malnutriţie.

Ştiaţi că…

Pisica e pe primul loc, ca animal de companie, în SUA. Numărul lor este de peste 66 milioane, în timp ce al câinilor este doar de 58 milioane

Pisica are mult mai multe oase decât omul, respectiv 250, faţă de 206. Ea are 30 de vertebre, iar omul are 24

Pisica îşi petrece 65% din viaţă dormind. 25% din timpul vieţii sale se spală, 5% din timp îl
alocă hrănirii şi 5% se joacă

Lungimea saltului unei pisici poate fi de cinci ori mai mare decât lungimea corpului ei

Pisica nu vede toate culorile şi vede invers roşul şi verdele

Arta seducţiei, o adaptare imbatabilă

Când este iubită, pisica ştie să-şi răsplătească binefăcătorul, printr-un comportament complex. Este afectuoasă, consolatoare, jucăuşă, fidelă, înţelegătoare. Reciprocitatea pe care ştie să o arate este un mijloc de adaptare imbatabil prin care pisica reuşeşte să-şi păstreze locul privilegiat în casa omului.

Egiptenii le venerau

În civilizaţia egipteană antică era considerată a fi întruparea Zeiţa Bastet, ocrotitoare a familiei şi a naşterilor şi ca simbol al feminităţii care se poate manifesta cu blândeţe şi gingăşie, dar care poate deveni viclenă şi dezlănţuită ca o leoaică în faţa pericolului. Fascinaţia pe care pisica o exercită asupra omului rămâne o enigmă. Ea este admirată pentru performanţa de a prinde prada, mergând în aşa fel încât nu este auzită, chiar dacă are la gât un clopoţel.

Cochetele au ce învăţa

Dar şi pentru rafinamentul pe care îl etalează când se ştie frumoasă şi admirată, mlădierea mişcărilor şi estetica poziţiilor în care se aşază făcându-i pe oameni
să cadă pe gânduri. Şi să o adore.

Nefericitele maidaneze

În România, pisica maidaneză are o viaţă la fel de grea ca şi cea a câinelui vagabond. Nimeni nu îngrijeşte, nu castrează şi nu dă apă acestor animale fără noroc.

Numărul lor este necunoscut autorităţilor, care nu le monitorizează şi nu ştiu nimic despre starea sănătăţii lor.În toată ţara există un singur adăpost pentru pisici fără stăpân, la Cernavodă, cu o capacitate de numai… 30 de animale.

Nimeni nu doreşte să le adopte. Pentru a face loc şi altor nefericite, personalul mai trimite, ocazional, câteva exemplare în Italia, la Roma, unde se ştie că vor fi acceptate de pisicile sociabile de la Colosseum.

Trebuie adăugat că, spre lauda lor, mulţi locuitori ai oraşelor din România hrănesc pisicile fără stăpân. Unele feline "maidaneze" intră în lift alături de locatarii blocurilor şi au familii preferate, la uşa cărora găsesc hrana de care au nevoie.