De ce i-a inventat Dumnezeu pe negri

Când, acum doi ani, boxerul negru Mike Tyson ne-a fericit ţărmul cu o escală, lumea - în principal cea femeiască - s-a înghesuit ca la balamuc să-l vadă, să-l pipăie şi să-i ceară

Când, acum doi ani, boxerul negru Mike Tyson ne-a fericit ţărmul cu o escală, lumea - în principal cea femeiască - s-a înghesuit ca la balamuc să-l vadă, să-l pipăie şi să-i ceară autografe sub toate formele. Odinioară însă, un negru nu însemna atât de mult: el era un obiect multifuncţional, cu înzestrare ba de robot de bucătărie, ba de combină agricolă. Mişcătoarea prietenie dintre un sclav negru şi-un băieţandru alb este surprinsă din toate unghiurile în "Aventurile lui Huckleberry Finn", capodopera lui Mark Twain.

În 2003, editura "Cartex" a lansat "Aventurile lui Huckleberry Finn", în traducerea foarte izbutită a lui Vittorio Pascutti, numărând 238 de pagini la 8,20 RON (9,00 RON, dacă obişnuiţi să lăsaţi bacşiş librarilor). Pe piaţă există însă şi o versiune prescurtată a cărţii, pentru cititorul grăbit. Editorii care comit asemenea fapte ar merita linşaţi, precum negrii, altădată.

Micul vagabond Huckleberry Finn - Huck, într-o variantă de mic litraj - se trezeşte la debutul cărţii cu tot ce n-a avut vreodată: casă, masă, haine, familie adoptivă... Ca şi cum n-ar fi fost destul, în cont mai deţine şi-o avere frumuşică, de 6.000 de dolari - iar dolarul e dolar, nu aschimodie -, care îl aşteaptă răbdătoare să împlinească vârsta majoratului, pentru a se înfrupta din ea. Ce-şi mai poate dori un băieţandru?

Nimic, s-ar putea zice. Dar Huck are suflet de maidanez. Inima lui de catifea, peticită pe ici, pe colo, tânjeşte după vechiul trai: hainele noi îl sugrumă, cartea de citire îl atacă fără milă, aşternutul curat îl urzică, lipsa nicotinei îi îneacă nervii unde-i sevrajul mai adânc şi mai tulbure... Şi, ceea ce pune capac, nici nu mai are voie să se răcorească înjurând. "Sunt ostenit de traiul meu statornic", cum ar zice Serghei Esenin. Din când în când, Huck îşi îmbracă vechile zdrenţe şi trage o fugă în pădure, să doarmă, să fumeze şi să suduie şi el ca lumea.

Pesemne că, până la urmă, Huck şi-ar accepta oftând lanţurile noului stil de viaţă, dacă aşa ceva se poate numi viaţă. Mai cu seamă că şi cu şcoala începe să se deprindă, învăţând să scrie, să citească şi să facă înmulţiri. Dar o întâlnire de familie bagă evenimentele la accelerator, readucându-l în mediul pentru care a fost creat.

Intr-o seară, pe când intră în camera sa cu gând să se încredinţeze aşternutului insuportabil de curat, Huck se vede aşteptat de propriul babac. Un babac model, cum orice copil îşi doreşte: client statornic al şanţurilor de cinci stele şi-al rachiului cu multe grade, analfabet convins şi mereu înclinat spre uzul scatoalcei.

Tatăl e foc şi pară: faptele fiului nu se înscriu în grila sa de valori. S-ar putea spune că ele-s inadmisibile şi-i terfelesc bunul renume, de aceea Huck e supus unui aspru rechizitoriu: "Mă-ta n-a ştiut să scrie şi să citească până a murit, şi nimeni altul din familia noastră n-a ştiut, şi nici eu nu ştiu; şi acum vine un mucos ca tine şi vrea să fie mai breaz ca noi toţi." În accepţia sa, lucrurile se îndreaptă într-o direcţie greşită: "Te pomeneşti că ai de gând să te faci uşă de biserică. Ei, drăcia dracului, ce pramatie de fiu!" Pentru a preîntâmpina o astfel de calamitate, tatăl încuscrit cu whisky-ul îşi saltă băiatul de-o aripă şi-l duce departe, în inima codrului, silindu-l să trăiască într-o colibă.

Un trai pe gustul lui Huck, s-ar spune, care gustă din nou din multivitaminele înjurăturii, cot la cot cu genitorul său, care i-a dat un ADN pe cinste: "Era o plăcere să mă auzi luându-mă la întrecere cu babacul". Pentru fiecare om, băutura înseamnă altceva: unii beau de urât, alţii ca să capete curaj... Băutura e pentru tatăl lui Huck calea spre nişte pamflete politice, pe care le încheie mereu cu "o mândreţe de înjurătură gingaşă şi zemoasă, adresată lumii şi totului tot." Acest trai e perfect, mai puţin faptul că babacul îşi fundamentează educaţia exclusiv pe chelfăneală. Când pe pielea sa nu mai rămâne niciun petic netăbăcit, maltratatul se hotărăşte să evadeze de sub escorta părintească.

Aşa îl reîntâlneşte Huck pe bătrânul negru Jim, fugit şi el de la stăpâna sa, care se hotărâse să-l vândă. Nu există-n lumea asta negru mai de comitet şi mai talentat ca Jim. Se pricepe la o mulţime de lucruri, e îndemânos la toate şi are doctoratul în tălmăcirea semnelor; şi-ar putea da oricând anunţ în ziar, unde să anunţe publicul larg că poate desface cununiile legate şi că vindecă de deochi, aşa bun cum este. Deşi e sclav, crede cu tărie într-o soartă personală luminoasă, pentru că are din belşug păr pe piept. "Dacă tu are păr piept, tu undată şi undată ajunge bogat." După cum se observă, Jim vorbeşte americăneşte la fel de stâlcit cum vorbeşte Marko Bela româneşte, dar în rest alt cusur n-are.

Ah, aventură, numele tău este Jim & Huck! Pe pluta lor magnifică, se lasă în voia fluviului Mississippi, spre locul unde sclavia e abolită şi unde Jim poate fi liber. Fluviul le e masă, fluviul le e casă; de-aici îşi pescuiesc fosforul sub formă de peşte, aici adorm privind stelele drept în ochi... Ce poate fi mai plăcut decât să stai ca-ntr-un hamac, trăgând din pipă şi sporovăind educaţional, pentru că Jim - om bun, dar negru - înregistrează serioase carenţe în cultura generală.

Habar n-are, de pildă, cam ce salariu ridică lunar un rege pentru munca pe care o prestează şi nici nu ştie că cei ce practică această meserie rentabilă "îşi petrec mai toată vremea în harem". Asta bineînţeles când nu-s plecaţi pe teren, prinşi cu vreun război, fiindcă regii se angajează deseori în războaie, ca să arate opiniei publice că au activitate şi-şi merită salariul regesc. Jim, deşi negru bătrân şi serios, pare un copil când descoperă în patru labe realităţile lumii. Uneori, el are teorii personale solide, cum e cazul genezei stelelor, despre care susţine că le-a ouat blânda Lună, iar stelele căzătoare fac parte "dintre ouăle putrede, care sunt azvârlite din cuib."

Câteodată, pe Huck îl năpădesc procesele de conştiinţă. Bine-bine, sclavul Jim e un tip ca lumea şi-şi merită cu prisosinţă libertatea, dar a-l ajuta să fugă înseamnă să-i dai o bortă-n buget stăpânei sale, miss Watson, care-a dat lovele serioase pe el, că nimeni nu-ţi oferă-n ziua de azi un negru pe de-a moaca, nimeni nu ţi-l cedează numai pe bază de bogdaproste. Negrul e-un bun preţios la casa omului, nu e-un produs de unică folosinţă, fabricat din plastic sau din alt material prost. Aşa preţios e un negru, că merită să-ţi faci asigurare Casco pentru el, iar dispariţia lui devine pagubă-n avere, nu şagă! Şi-atunci, cam ce se cade să faci: să-l ajuţi să-şi afle freedomul sau să-l denunţi? A naibii dilemă! Mintea lui Huck se preschimbă într-un aluat, frământat până la epuizare.

Până la urmă, fugarul Jim chiar este prins, ferecat şi ţinut într-o colibă, până ce va fi înapoiat păgubaşei. Dar şi-aici are acelaşi noroc care i se trage de la părul de pe piept, pentru că cel ce l-a găbjit e unchiul lui Tom Sawyer, şi cum Tom e prietenul lui Huck de-o viaţă, evadarea devine floare la ureche. Şi tocmai pentru că devine floare la ureche, Huck şi Tom (care apare şi el fresh din paginile cărţii) îi procură lui Jim o bogată faună de companie, creându-i condiţii normale pentru un deţinut. Astfel, coliba prizonierului Jim se populează cu păianjeni, cu "şobolani dintre cei mai graşi şi mai chipeşi", precum şi cu nişte şerpi care din păcate n-au clopoţei, căci în viaţă nu le poţi avea pe toate. Din deţinut frustrat, Jim se transformă într-unul privilegiat: el primeşte, în afara faunei, şi-o floare de companie, pe care are datoria de-a o stropi cu lacrimi, căci în detenţie plânsul e-o activitate de bază, după cum glăsuieşte literatura de specialitate.

Tot ce are de făcut Jim, de-acum încolo, e să cânte cu muzicuţa sa în faţa acestui public zoologic şi botanic, să-şi cânte durerea de puşcăriaş, care cine ştie dacă-şi va revedea vreodată nevestica şi copilaşii, vânduţi ca sclavi la o altă fermă, care cine ştie dacă-şi va cunoaşte şi legăna nepoţeii pe genunchii săi negri, pe care norocul l-a lăsat cu ochii în soare, deşi are păr pe piept cât să dea şi la alţii... Of, 'tu-i America mă-sii de viaţă! N-am niciun dubiu că-n astfel de laboratoare s-a născut nepieritoarea muzică blues. N-am niciun dubiu că răscolitoarea muzică blues e unul din motivele pentru care Dumnezeu i-a inventat pe negri.

Deşi are un happy-end americănesc, cartea lasă pe carosabilul fiecăruia dintre noi urme lungi de frânare. După ce o termini, nu mai poţi fi rasist, cum nu mai poţi fi rasist după ce asculţi muzica lui John Lee Hooker, B.B. King sau Chuck Berry. Şi mai că-ţi vine să-i întrebi pe psihologi şi pe alţi speologi ai sufletului omenesc prin ce geografie emoţională devin mai dragi inimii tale nişte inşi negri ca tăciunele, decât nişte albi de-ăştia, de-ai tăi.

Oricum, deşi eu nu deţin cine ştie ce păr pe piept, mă consider un om bogat, pentru c-am citit şi recitit această carte.