VIDEO Diana Florea: „Am trăit coşmarul din Chile“
0
Două românce care locuiesc în statul sud-american povestesc cum au trăit cutremurul de sâmbăta trecută. Diana Florea (41 de ani), medic neurolog, locuieşte de 15 ani la Santiago de Chile, oraşul cel mai afectat de cutremur. Mihaela Kaitar (42 de ani), comerciant, s-a speriat de tsunami la Vina del Mar.
Diana Florea este medic neurolog la Spitalul Municipal din Santiago de Chile. Împreună cu soţul ei, a plecat în statul muntos de pe coasta vestică a Americii de Sud în 1995, pentru că o soră de-a bunicii sale locuia acolo din anii '50.
Care sunt zonele cele mai expuse la cutremur din România
Amintiri după 33 de ani de la cutremurul din 1977
Trei miliarde de euro costă să nu murim la cutremur
Dezastru în Chile: Imagini terifiante cu valurile ucigaşe care distrug oraşe
Un val uriaş a acoperit un vas în Mediterană
Mai întâi s-au dus într-o vizită de recunoaştere, apoi au decis că viaţa lor e acolo, lângă Pacific. Diana are doi băieţi, iar cel mai mare este vicecampion naţional la înot.
Pentru familia Florea, cutremurele au devenit banale, la scurtă vreme după ce a descins la Santiago de Chile. Seismul de săptămâna trecută
nu-l va uita, însă, niciodată.
„Adevărul": Ce simţiţi când povestiţi despre ce aţi trăit la cutremur? Unde vă aflaţi atunci? Ce auzeaţi? Ce simţeaţi, fizic, psihic?
Diana Florea: Nu m-am oprit până acum să „diger" cele petrecute, aşa că îmi face bine să povestesc. Am trăit coşmarul din Santiago de Chile, dar am încercat să mă port ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, crezând că sechelele vor trece mai uşor. În noaptea de vineri spre sâmbătă, eu şi soţul meu, Adrian, ieşisem să cinăm cu nişte prieteni. Am ajuns acasă în jur de două noaptea şi am trecut mai întâi prin camerele copiilor. De cel mare ne despărţiserăm supăraţi, fiindcă nu ne ascultase şi stătuse la calculator mai mult timp decât avea voie. Totuşi, l-am îmbrăţişat şi pe el, şi pe Dani, fiul nostru mai mic, şi ne-am dus la culcare. La 3.30 m-a trezit de la o mişcare a patului.
Mi-am dat seama imediat că este un cutremur, dar acestea sunt frecvente în Chile şi, în plus, eram aşa de obosită că am decis să încerc să adorm gândindu-mă că se va opri. Patul a continuat să se legene, cu aceeaşi intensitate joasă, apoi a început ceva mai tare. Atunci m-am ridicat şi am privit pe fereastră: copacii din faţa casei, cablurile, maşinile se mişcau. Dintr-odată, totul a început să se zguduie şi mai tare. Era incredibil. Pereţii au început să trosnească, s-a oprit curentul - dar era lună plină şi ceva tot vedeam afară.
Care a fost primul lucru la care v-aţi gândit?
Copiii. Am fugit în camera lui Dani, simţindu-l în urma mea pe Adrian, care se ridicase şi el din pat. M-am aşezat în genunchi lângă patul lui Dani, l-am îmbrăţişat. În câteva fracţiuni de secundă, făcusem deja un calcul în minte şi ştiam că nu e nimic în cameră care ar putea să cadă peste copii. Îmi repetam în gând că trebuie să fiu calmă.
Auzeam cum cădeau lucruri din bibliotecă, îl auzem pe Adrian spunând: „Doamne, cât este de puternic!", o auzeam pe bona noastră, Marta, care întreba întruna: „Ce se întâmplă?" Încercam să spun în gând o rugăciune, când, în ciuda oricărei aşteptări, cutremurul a început şi mai tare. Simţeam podeaua ondulându-se sub picioare.
Nişte smucituri teribile, într-o singură direcţie. În clipa aceea, scurtă şi puternică, am crezut că totul se va face praf. Că suntem în faţa sfârşitului. Ce m-a copleşit a fost disperarea că nu îmi pot proteja copiii. După două minute şi jumătate de haos, de groază, totul s-a calmat. Ne-am îmbrăţişat. Am adus neonul de urgenţă, am controlat casa: nu erau pagube.
Imediat după cutremur, aţi ieşit în stradă?
Ne-am dus la două case de noi, la nişte vecini care ne-au „adoptat" ca nişte părinţi, când am ajuns prima dată în Chile. Amândoi au peste 70 de ani şi ceva probleme de sănătate. Încercasem mai întâi să-i sun, ca să văd dacă sunt bine, dar liniile nu funcţionau. Am fugit la ei, aşa cum eram, în pijamale. Ne-am aşezat cu toţii la ei în maşină - mai erau şi alţi vecini ieşiţi în stradă - şi am început să căutăm un post de radio. Să aflăm ce se întâmplase, unde era epicentrul. Dar niciun canal nu transmitea nimic despre cataclism.
Cum aţi aflat? Când aţi reuşit să vorbiţi în România?
La câteva ore după cutremur. Culmea ironiei, mama ne-a spus, din România, că intensitatea cutremurului a fost de peste 8 grade - noi încă nu aveam nicio informaţie. Acela a fost primul şi ultimul contact cu România din acea zi, pentru că apoi, timp de zece ore, nu am mai putut comunica.
Mai târziu, imaginile pe care le-aţi văzut pe televiziuni reflectau realitatea din Santiago?
Iniţial, imaginile erau doar din Santiago şi pagubele nu pareau atât de mari. Ne-am bucurat. Dar n-a ţinut mult. A început să se vorbească despre morţi, cinci, şase, care făcuseră infarct, din cauza spaimei. Au apărut imagini cu alţii sub dărâmături...
În ce fel v-a marcat conştientizarea unei eventualităţi atât de imediate a morţii?
Pespectivele se schimbă când ţi se mişcă pământul sub picioare, şi la propriu, şi la figurat. Numai atunci ne dăm seama că prioritizăm zilnic lucruri fără nicio importanţă, că petrecem mai mult timp decât e necesar la serviciu, preocupându-ne şi suferind pentru nimicuri fără relevanţă. Alergăm toată ziua pentru a ne asigura traiul şi nu avem timp să facem ceea ce cu adevărat ne place. Amânăm totul pe mâine, nu ne dăm timp pentru a suna un prieten. Şi, poate, mâine nu mai există nimic.
„Au căzut în gol de la 15 metri înălţime"
Care a fost cea mai impresionantă imagine pe care aţi văzut-o?
Imaginea dezastrului: poduri rupte şi oameni îngroziţi Foto: AFP
O tragedie rutieră de pe o pasarelă, la televizor. Dar la ceva vreme după tragedie, la spitalul unde lucrez, am cunoscut unul dintre oamenii care fuseseră acolo. Îmi povestea că după cutremur a fugit, şi-a luat soţia şi, cu maşina, s-au dus spre casa mamei lui.
A ajuns pe o pasarelă şi, în timp ce conducea, pur şi simplu şi-a dat seama că şoseaua se termină, că se prăbuşise. A încercat să frâneze, dar şoferul din maşina din spate nu a mai apucat să frâneze şi a intrat în el. L-a împins şi au căzut în gol, de la 15 metri înălţime.
O cădere liberă. Vedea pe lângă el alte maşini căzând, apoi n-a mai văzut nimic, a simţit doar impactul cu solul. Când şi-a dat seama că şi el şi soţia sunt în viaţă, au ieşit repede din maşină. Au văzut alte şi alte maşini căzând peste a lor, o altă maşină căzând peste o persoană vie, care tocmai încerca să fugă. Ca prin minune, omul s-a ales doar cu o luxaţie cervicală. Cred că simte că s-a născut a doua oară. Nu toţi cei din jurul lor, însă, au avut acelaşi noroc. În dezastre, despre asta e vorba: o milisecundă e cea care face diferenţa.
Aţi prins cutremurul din '77 în România?
Da. Aveam 8 ani şi m-am speriat foarte tare. Însă nu cutremurul în sine m-a marcat, ci imaginea părinţilor mei încolţiţi de teamă, sub presiunea panicii. Tocmai pentru că am amintirea asta, am încercat să fiu cât mai calmă la cutremurul de aici, să nu-mi simtă copiii teama.
Clădirile sunt antiseismice
Casa Dianei Florea a rămas întreagă după cutremur. „A trecut perfect proba unui cataclism. După cutremurul din 1939, în care au murit peste 30.000 de persoane şi au căzut peste 15.000 de case, toate construcţiile în Chile sunt antiseismice, prin lege.
În cazul unui cutremur între 7 şi 9 grade pe scara Richter, se pot produce probleme grave în structura edificaţiilor, dar tot nu ar trebui să cadă niciun bloc şi nicio casă."
„Parcă au ieşit o sută de trenuri din pământ"
Mihaela Kaitar şi fetiţa ei, pe o stradă din Viña del Mar
Mihaela Kaitar (42 de ani) administreză un Internet Café în Viña del Mar, un oraş de pe coasta Pacificului. A plecat din România la un an de la Revoluţie, nemaiavând încredere că în ţară se poate schimba ceva.
În Chile a ajuns în 2001 şi, după doar un an de trai printre sud-americani, l-a găsit pe cel care avea să-i devină soţ: Cesar, un chilian de 45 de ani, bărbat sensibil, bun şi cu principii. Primul lucru care i-a plăcut Mihaelei a fost înălţimea lui: avea o statură impozantă, protectoare. Mihaela şi Cesar s-au căsătorit la trei luni după ce s-au cunoscut şi sunt împreună de opt ani. Au o fetiţă.
„Am alergat desculţă"
În noaptea în care cutremurul a lovit Santiago de Chile, Mihaela, Cesar şi fetiţa erau în paturi, în casa lor din lemn, construită aproape de plajă.
Deşi se aflau la distanţă considerabilă de epicentru, au trăit, pe viu, tensiunea şi zguduiturile. "Se auzea un zgomot teribil, ca şi cum o sută de trenuri ar fi ieşit din pământ.
Mi-am luat fetiţa în braţe şi am zbierat cât am putut de tare: „Cutremuuuur!". Am alergat, desculţă, doar în tricou, spre uşă, să ies în curte. N-am apucat să ajung însă prea departe, fiindcă pământul se mişca foarte puternic. M-am oprit lângă capota maşinii şi m-am întins pe burtă, cu fetiţa sub mine.
Mă uitam la cer şi parcă vedeam artificii - toate transformatoarele de curent explodau, cablurile de curent se rupeau, cerul era luminat", povesteşte Mihaela. După cutremur a urmat un tsunami: „Din fericire, aici valurile nu ne-au izbit atât de puternic. Ce-i drept, au murit 30 de oameni. Problema e în sudul statului, unde a ieşit oceanul din matcă atât de mult încât a omorât 826 de oameni, iar cel puţin 1.000 sunt daţi dispăruţi."
Acum, de la fereastra casei, Mihaela vede în depărtare o plajă pustie, presărată cu ruine. Singura clădire care a rămas neatinsă, ca un simbol singuratic aproape de plajă, e biserica oraşului.
Mii de persoane sub cerul liber
Chilienii continuă să fie terorizaţi de replici seismice şi alerte de tsunami la aproape o săptămână de la cutremurul devastator urmat de valuri uriaşe care s-a soldat cu moartea a peste 800 de persoane.
Miercuri, două replici cu o magnitudine de 5,9 şi 6 grade pe Richter s-au resimţit pe litoralul chilian, generând panică în mai multe staţiuni balneare. Valul seismic de sâmbătă a provocat moartea mai multor persoane decât cutremurul de magnitudine 8,8.
Opt oraşe, totalizând peste un milion de locuitori, din centrul şi din sudul ţării, au fost supuse pentru încă o noapte interdicţiilor de circulaţie.
Mii de persoane continuă să doarmă sub cerul liber deoarece jumătate de milion de locuinţe au fost distruse de seism. Supermarketurile au fost deschise sub supraveghere militară.
Se încarcă comentariile...
