Rudarii din Săcele, mii de oameni fără identitate

Şi-au pierdut meseria, şi-au pierdut tradiţiile, trăiesc la marginea oraşului fără acte de identitate, fără acte de proprietate, fără electricitate, fără canalizare. Sunt mulţi, dar

Şi-au pierdut meseria, şi-au pierdut tradiţiile, trăiesc la marginea oraşului fără acte de identitate, fără acte de proprietate, fără electricitate, fără canalizare.

Sunt mulţi, dar dezorganizaţi. Sedentari, dar fără actele pământului. Copiii merg la şcoală, părinţii - la muncă sau la cerşit. Se spovedesc în Filadelfia. Aşa se numeşte noua lor biserică, de rit penticostal. Meşteşugul care le dădea identitate s-a pierdut.

Mai există un singur fierar, fără ucenici. Lider le este un ofiţer rezervist, care trăieşte cu speranţa că-i dă Dumnezeu zile să-şi termine lucrarea: traducerea Bibliei în limba romani.

La câţiva kilometri de Braşov, la ieşirea din municipiul Săcele spre Cheia, pe DN1A trăieşte cea mai mare comunitate de rromi din judeţ. Peste 10.000 de rromi îşi duc traiul în această zonă, în case construite fără nicio formă legală.

Locuitorii din zona Gârciniului consideră că sunt defavorizaţi din multe puncte de vedere, iar nevoile lor dau mari bătăi de cap autorităţilor locale. Aşezaţi prin anii '50 la periferia celor Şapte Sate, cum era numit odinioară Săcele, rromii au fost puternic urbanizaţi de regimul comunist. La origine ţigani lingurari sau rudari, puţini mai cunosc limba şi îşi mai amintesc de tradiţiile pierdute în timp.

În anii intensei dezvoltări industriale de la Braşov, aceştia au fost obligaţi să se angajeze la marile uzine. După Revoluţie, printre primii care au fost ori s-au înscris de bunăvoie pe listele de disponibilizaţi au fost rromii… "Ţigani, nu rromi!" Dacă intri în vorbă cu ei, rişti să petreci ore în şir. Unii nici măcar nu vor să le spui rromi, ci ţigani.

Dar majoritatea nu-şi recunosc originea şi s-au declarat români la ultimul recensământ. Numele însă îi trădează: Marşavela, Gândac, Brumar, Lingurar sunt familii care numără sute de persoane. Indiferent de acest lucru, ei se plâng că sunt nedreptăţiţi când este vorba de realizarea unor investiţii care să le îmbunătăţească viaţa. "Domnu', ştii matale că în ultimii doi ani, în afară de ajutoare sociale, nu s-a făcut nimic şi pentru noi? Dacă plouă, se face un noroi de nu mai ajung copilaşii la şcoală. În tot oraşul vin maşinile de strâng gunoaie, la noi e sărbătoare când fac asta.

N-avem apă la robinet, ţavă de canalizare, curentul electric nici nu ştim cu arată. Noroc că pică pădurea pe noi şi ne dă bunul Dumnezeu să ne încălzim iarna", a prezentat succint supărările oamenilor unul dintre "Gândaci". Iar adevărul nu este departe. Gunoaiele sunt peste tot, parcă împrăştiate special de cineva. Printre ele, puradeii înoată în noroi, mizerie şi apa care se revarsă din canalizările înfundate.

Şcoala - "sufocată" de puradei Cea mai mare şcoală generală pentru copiii rromi din ţară se află la Gârcini. În cele două corpuri de şcoală învaţă să scrie şi să citească 1.500 de elevi, în clasele I-VIII. Încă 150 de copii sunt la grădiniţă. Condiţiile civilizate în şcoală sunt rodul îndărătniciei cu care a luptat directorul instituţiei, Alexandru Toth, care de 32 de ani păstoreşte generaţiile de rromi să-i scoată din mocirla analfabetismului cu care se confruntă majoritatea adulţilor.

Toth spune că problema majoră cu care se confruntă este lipsa de spaţiu: "Copiii învaţă acum în trei schimburi. Şi nici aşa nu vom mai face faţă. Gândiţi-vă că este al doilea an în care termină două clase de a VIII-a şi vin opt clase de boboci. Şi pentru noul an şcolar avem aceleaşi cifre...". Cei care sunt în clasele mai mari încep să absenteze: fie sunt trimişi la cerşit, dar de cele mai multe ori pleacă să strângă cartoane şi fier vechi.

Protocol între popă şi vardist Oricine poate intra în Biserica "Filadelfia" a rromilor din Săcele, unde predică pastorul Vasile Ghica. "Fratele" Vasile este preşedintele naţional al Uniunii Adunărilor lui Dumnezeu, Penticostale şi Apostolice a Rromilor din România. Ortodocşii nu au nimic împotriva bisericii protestante. "Avem tot mai puţine probleme de când ţiganii merg la biserică.

Se fură mai puţin, nu mai sunt scandaluri ca înainte", ne şopteşte o bătrână ieşită la poartă. Parcă la Săcele lucrurile par să se învârtească altfel decât în ţară. Aici, şeful poliţiei a semnat un protocol cu pastorul Ghica prin care oamenii legii încearcă să reducă fenomenul infracţional cu ajutorul Domnului.

"Trebuie să-i determinăm pe cei care au greşit să denunţe faptele antisociale, în scopul reducerii pedepselor şi iertării păcatelor", este unul dintre punctele convenite în protocol. Dar şi "fratele" Ghica are o apăsare pe suflet: "Cimitirele rămân marea noastră problemă. Morţii îi ducem să-i îngropăm tocmai la Braşov, la un cimitir privat.

"Am fost gunoiul lumii" Gheorghe Vaida este un bătrân de 82 de ani din comuna braşoveană Ormeniş. Nu e bulibaşă şi nu şi-a construit palate. Dar e mândru că, deşi ţigan, a avut parte de educaţie. A făcut şcoala de ofiţeri şi a ajuns comandant de companie la grăniceri, la Brăila, cu gradul de locotenent-major: "Ştiu ţigănească, românească, ungurească şi nemţească.

Ştiam şi rusă, că aveam probleme cu ei la graniţă, dar am uitat-o, că nu am mai vorbit", se laudă nea Vaida. Bătrânul se bucură de un respect deosebit în rândul ţiganilor, pentru că le vesteşte Evanghelia în limba lor, în bisericuţa amenajată cu ajutor de la fraţii penticostali din afara ţării. Omul a ajuns cunoscut că, în pofida vârstei înaintate, s-a apucat de tradus Biblia în limba ţiganilor. Ca să traduc Vechiul şi Noul Testament folosesc o versiune românească.

Ultimul meşter fierar Un alt reprezentant al rromilor, care le face cinste, este Matei Gabor. Un bătrân care a atins 75 de ani şi care nu se dă pe mâna tinerilor când este vorba de mânuitul barosului. Gabor este de loc din satul Viscri şi spune că este ţigan maghiar, dar se descurcă destul de bine şi pe româneşte. Nea Matei se laudă cu părere de rău că este ultimul fierar rămas în sat şi că se joacă cu metalul înroşit de 60 de ani. Meseria a furat-o de la tatăl său, care şi el a deprins-o tot de la tată.

A făcut adevărate furori la Festivalul Medieval al Braşovului (vezi foto) unde meşterea în câteva clipe o potcoavă pe care o vindea turiştilor veniţi la atelierul amenajat sub un cort la Braşov. Modestia nu îl caracterizează, dar are şi motive. "Dacă cineva îmi comandă şi pune banul jos, îl fac şi pe dracu' din fier". Singura lui speranţă este un nepot, Gabor Istvan, pe care-l creşte după ce părinţii i-au murit.

Împreună cu tânărul, bătrânul se bucură de simfonia celor două baroase care lovesc fierul înroşit până îi dau forma finală. Florarii de la Tărlungeni Inserţia socială a rromilor în comunitate nu este un lucru uşor. Acest lucru a fost posibil în comuna Tărlungeni, unde, printr-o finanţare PHARE, 100 de rromi au devenit experţi în meseria de florar-decorator.

De asemenea, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Braşov a pus la bătaie banii necesari calificării celor 100 de persoane de etnie rromă care provin nu doar din Tărlungeni, ci şi din Zizin şi Budila. După finalizarea cursului, absolvenţii au fost angajaţi pe perioadă nedeterminată de societatea comercială înfiinţată şi finanţată pentru început pentru dotările necesare prin programul PHARE. Producţia firmei este axată pe coroniţe funerare din cetină de brad, coroniţe decorative şi aranjamente florale, vândute nu doar în pieţele din România, ci şi în Olanda, Austria sau Germania.

Istorie incertă, perspective nesigure

Pe vremuri, fiind robi, rudarii munceau în pădure şi primeau, drept plată, lemn. Din acest lemn confecţionau copaie, albii, sucitoare, scaune, linguri şi alte obiecte, pe care le vindeau în târguri. Alţii se ocupau cu prelucrarea fierului. Însă, din nefericire, majoritatea rudarilor şi-au abandonat meşteşugurile. Comunitatea rudarilor din Gârcini este un bun exemplu în acest sens.

Am văzut că singurul fierar este un bătrân care nu a reuşit să convingă niciun tânăr rudar să-i devină calfă. În perioada nomadă a istoriei rromilor, rudarii îşi aşezau taberele lângă spoitori, argintari sau ceaunari, neamuri care aveau meserii complementare cu ale lor. În timp au fost asimilaţi fie de alte neamuri, fie de români.

Ţintă pentru grupurile neofasciste

Între 1939 şi 1945, peste jumătate de milion de ţigani au căzut victime ale naţional-socialismului german, exterminarea lor alături de cea a evreilor fiind una dintre cele mai ruşinoase pagini ale istoriei. Raportul Consiliului Europei din 2004 vorbeşte, referindu-se la situaţia rromilor din Germania, despre "dezavantaje sociale, prejudicii, discriminare în privinţa obţinerii unei locuinţe şi a unui loc de muncă", ca şi despre "cazuri răsunătoare de rasism".

La ora actuală, conform unor statistici (a căror exactitate nu este garantată din cauza deplasărilor şi revenirilor masive ale celor în cauză), în Germania trăiesc circa 130.000 de rromi, dintre care cel puţin 70.000 au paşaport german, fiind declaraţi "minoritate naţională". Au drepturi şi obligaţii şi, în măsura în care îşi văd de treabă, sunt asimilaţi de societate.

Dar dacă nu respectă legile în vigoare, atunci sunt aspru pedepsiţi (ajungându-se până la expulzare). Au însă de suferit din cauza manifestărilor rasiste promovate de grupări extremiste şi neofasciste. Iar cei mai afectaţi din acest punct de vedere sunt rromii refugiaţi în Germania în urma războaielor din fosta Iugoslavie. Se estimează că, în acea perioadă, peste 100.000 de ţigani au ajuns pe teritoriul german, dar şi în alte ţări vest-europene. (Adina Şuteu)

OPINIE
Mihai Neacsu

Săraci material, dar şi spiritual

Un fel de Început

Rromii rudari sau lingurari sunt de departe neamul cel mai asimilat dintre neamurile rromilor, dacă ne raportăm la neamurile rromilor care au o meserie specifică: căldărari, spoitori, argintari...
Foarte puţini din rromii rudari mai vorbesc limba romani (cazul rromilor rudari din Caracal) sau mai practică meseria tradiţională, dintre aceştia cei mai reprezentativi fiind cei din Băbeni, jud. Vâlcea care au o recunoaştere naţională în privinţa obiectelor produse de ei, prezenţi la majoritatea târgurilor de meşteşuguri tradiţionale. În cazul rromilor proveniţi din comunităţi similare cu cea din Gărcini, sărăcia s-a etnicizat, pentru că ei reprezintă cea mai săracă pătură a societăţii româneşti per ansamblu. Într-adevăr, aşa cum este descrisă şi comunitatea rromilor din Gărcini, situaţia multor comunităţi de rromi din România ne trimite cu gândul la Evul Mediu. Asistăm în acest caz la un abandon al autorităţilor locale vizavi de cetăţenii săi, dar în acelaşi timp şi la un fel de automarginalizare a cetăţenilor în raport cu standardele minime de viaţă: acces la infrastructură, educaţie, sănătate.
De fapt, în aceste cazuri funcţionează perfect etichetarea socială care i-a făcut pe rromi să accepte să fie trataţi ca cetăţeni de mâna a doua, unii dintre ei ajungând chiar să se comporte în felul ăsta. Un aspect important este că cea mai mare sărăcie în cazul acestor comunităţi nu e neapărat sărăcia materială (care există şi trebuie luată în seamă), ci săracia spirituală, acea stare care îl face pe om să se comporte ca şi când nimic nu mai poate fi schimbat în bine şi niciun fel de efort nu ar putea să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei la nivel individual sau comunitar. Practic, în acest tip de comunităţi trebuie să existe o intervenţie din afară, care să conceapă în parteneriat cu autorităţile şi cu reprezentanţii comunităţtii programe/proiecte menite să diminueze starea de sărăcie (materială şi spirituală) existentă.

Deşi nu este căldărar, ci vătraş, Mihai Neacşu este un bun cunoscător al acestui neam, coordonând numeroase proiecte sociale în cadrul acestei comunităţi.