Moldova și România, menționate de Biden și Macron în contextul invaziei ruse. Analiza unei cercetătoare din România

Președintele american Joe Biden a vorbit despre Republica Moldova la conferința de la Varșovia, iar președintele francez Emmanuel Macron a menționat România la conferința de securitate de la Munchen. Cercetătoarea Dana Trif ne explică implicațiile mesajelor celor doi lideri occidentali.

Joe Biden și Emmanuel Macron au vorbit depsre Moldova și România. FOTO: Profimedia

Dana Silvina Trif de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cercetător asociat Centrului pentru Studiul Democrației având ca domenii de expertiză Relațiile Internaționale cu accent pe politica internațională de securitate, a explicat pentru „Adevărul” implicațiile menționării României și a Republicii Moldova în două importante conferințe de securiate internaționale.

„Președintele Biden s-a referit în mod specific la Republica Moldova în cadrul discursului său de la Varșovia, pe 21 februarie, la numai 2 zile după concluzionarea Conferinței de la München. Este și bine și rău că Republica Moldova a fost menționată. Bine, pentru că Biden a spus clar: <Sunt mândru să stau alături de voi și de poporul iubitor de libertate al Moldovei>. Rău, pentru că o atenție atât de public exprimată nu poate decât să ne arate că situația în Republică este tensionată și îngrijorătoare”, a precizat Trif.

La Munchen, președintele Franței, Emmanuel Macron a susținut că „s-a pus întotdeauna problema ca acest conflict să ajungă și în România”. Trif crede că este vorba despre o încercare de justificare a politicii de moderație a Franței.

Conferința de Securitate de la Munchen

ADEVĂRUL: Care au fost cele mai importante trei direcții privind conceptul de securitate al NATO care s-au discutat la Munchen?

DANA TRIF: Cadrul Conferinței de Securitate de la München a fost și în 2023 la fel de elegant și plin de celebrități în ce privește participarea liderilor politici și a înalților funcționari publici ca și în cei mai bine de 50 de ani de istorie, începând cu anul fondării sale în 1963. Bill Gates a fost și el prezent în calitatea sa de co-președinte al Fundației Bill & Melinda Gates. Tot prezentă a fost și Nancy Pelosi, Speaker emerit al Camerei Reprezentanților în Congresul american.

Tonul reuniunii însă, în ciuda costumelor sofisticate, a ziariștilor prezenți și a meselor rotunde by invitation only a fost însă unul mai degrabă sumbru. Ucrainei i s-au dedicat două evenimente, în primele două zile ale reuniunii. Zelenski a avut și el o intervenție video în care a repetat cererile ucrainene de arme și avioane. Dar, desigur, agresiunea Rusiei a fost principalul subiect de discuție pe agenda participanților.

Primul război din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial domină agenda securității europene și transatlantice. Lucrul acesta s-a văzut deja și anul trecut când NATO, Organizația Alianței Atlanticului de Nord, a adoptat un nou Concept Strategic în care au fost conturate trei sarcini principale: apărare și „deterrence“; prevenirea crizelor de securitate și management; și securitate colaborativă.

Rusia a fost identificată în mod foarte explicit drept cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității Aliaților și la pacea și stabilitatea zonei Euro-Atlantice. Remarcabil, în sens negativ, a fost reapariția și în cadrul noului Concept Strategic și în discuțiile de la München a armelor nucleare și a conceptului de deterrence.

„NATO este o alianță nucleară, deși multe țări uită asta“, a afirmat Ben Wallace, secretar de stat pentru Apărare al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în intervenția sa la masa rotundă organizată în prima zi a conferinței, 17 februarie, pe tema provocărilor actuale în domeniul apărării transatlantice și al ordinii nucleare.

Posibilitatea unui nou conflict nuclear, în special în momentul acesta când se conturează o triadă agresivă la nivel internațional – Statele Unite, Rusia și China – a fost explicit discutată la München. Noul Start Treaty, intrat în funcțiune în 2011 și valabil până în 2026, între Rusia și Statele Unite, reglementa încă la acea oră limitarea și reducerea arsenalului nuclear al celor două mari puteri, în special numărul armelor nucleare cu rază de acțiune intercontinentală.

A fost menționat ca fiind un <last man standing> (<ultimul om rămas în picioare>) din vechea arhitectura de securitate nucleară. Putin l-a denunțat la scurtă vreme după München.

În acest moment niciun tratat internațional, inclusiv Tratatul de Neproliferare Nucleară (în funcție din 1970), nu mai este funcțional. Adică nu mai există o înțelegere reală la nivel global în privința limitării și reducerii arsenalului nuclear. Revitalizarea rolului NATO ca alianță defensivă (și) de securitate nucleară este una dintre ultimele evoluții semnificative la nivelul contextului geopolitic actual.

Dacă ne gândim și la faptul că la München, un eveniment centrat pe securitatea internațională, s-a abordat subiectul democrației reziliente, putem să vedem cum NATO se transformă în timp real într-o alianță militară care își arogă rolul de protector al democrațiilor liberale vestice. E o evoluție suprinzătoare a NATO, organizația care la finalul primei decade a secolului al XXI-lea părea că nu își mai regăsește locul în relațiile internaționale.

- După conferința de la Rammstein, Ucraina a primit tancuri. S-a prefigurat, la München, trecerea la nivelul următor, avioane si rachete cu rază lungă de acțiune?

Răspunsul foarte scurt la această întrebare este: „Nu”. Se poate spune chiar că în ciuda numelor de calibru din politica europeană care au participat la reuniune, ca de exemplu președintele francez Emmanuel Macron, cancelarul Olaf Scholz, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe al Uniunii Europene, Josep Borell sau prim ministrul britanic Rishi Sunak, conferința a avut un mare absent: Joe Biden, președintele american, a cărui vizită în Ucraina, la scurt timp după concluzionarea evenimentului de la München, ne-a luat prin surprindere pe toți. La München a participat vicepreședintele american Kamala Harris, dar mă îndoiesc că era mandatată să negocieze livrarea de avioane Ucrainei, în condițiile în care Joe Biden însuși urma să se întâlnească cu Zelenski.

Unii analiști germani au perceput această absență ca o palma pe obrazul lui Olaf Scholz, cancelarul german practic forțându-l pe Joe Biden să promită livrarea unor tancuri M1 Abrams Ucrainei înainte ca Germania să fie de acord cu livrarea propriilor tancuri Leopard 2. Din câte am înțeles, insistența lui Scholz a picat destul de prost, mai ales că, potrivit analiștilor militari, tancurile M1 Abrams beneficiază de o tehnică atât de sofisticată încât manevrarea lor necesită un antrenament serios.

„E bine și rău că Republica Moldova a fost menționată”

- Oricare ar fi finalitatea războiului din Ucraina, România și Republica Moldova se vor afla într-o zona geostrategică extrem de complicată. Ce pot/ar trebui să ceară cele două țări de la NATO, având in vedere acest context?

România și Republica Moldova se află într-adevăr într-o situație geopolitic foarte complicată. E de menționat aici faptul că președintele Biden s-a referit în mod specific la Republica Moldova în cadrul discursului său de la Varșovia, pe 21 februarie, la numai 2 zile după concluzionarea Conferinței de la München. Este și bine și rău că Moldova a fost menționată. Bine, pentru că Biden a spus clar: „Sunt mândru să stau alături de voi și de poporul iubitor de libertate al Moldovei“. Rău, pentru că o atenție atât de public exprimată nu poate decât să ne arate că situația în Republică este tensionată și îngrijorătoare.

Pe 23 februarie, la două zile de la discursul acum istoric al lui Biden și o zi după ce reuniunea formatului București 9 – liderii țărilor membre NATO din Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Ungaria – a avut loc, tot la Varșovia, Maia Sandu a vizitat Bucureștiul. Cu siguranță a cerut noi asigurări că România îi va fi alături în cazul în care vor apărea amenințări concrete la suveranitatea Republicii. Eu cred că le-a primit și mai cred că, în ciuda opoziției domestice, Maia Sandu continuă să orienteze Moldova, în mod foarte curajos, spre Europa și NATO.

Interpretez ultima ceartă din Parlamentul moldovean referitoare la modificarea în legislație și în Constituție a sintagmei „limba moldovenească“ în „limba română“ din această perspectivă geostrategică.

S-ar putea deci ca, la finalul acestui război, România și Republica Moldova să fie și mai unite decât înainte. Același lucru se va întâmpla și cu Ucraina, in ciuda unor interese divergente, vezi ultima dezbatere asupra canalului Bîstroe.

Revenind la dificultățile noastre geopolitice, aș dori să îl citez aici pe Bogdan Aurescu, ministrul român de Externe, care a declarat într-un interviu pentru Bloomberg, pe marginea Conferinței de Securitate de la München că „de la începerea războiului, securitatea noastră este în mod paradoxal mai întărită“. De altfel, Aurescu a fost invitat special în cadrul acestui eveniment, unde a participat la o conversație despre Marea Neagră și arhitectura de securitate NATO în acest sector, moderată de un fost ministru de externe georgian.

Nu cred că Putin și-a dorit întărirea flancului sudic al NATO. Dimpotrivă, dorința lui a fost ca alianța să revină la granițele din anii ’90.

Iată însă că exact opusul acestui scenariu se întâmplă. O unitate din Brigada a doua a Diviziei a 101a aeropurtată americană a ajuns anul trecut, pe final de iulie, în România. Este o „debarcare“ americană în cadrul NATO, de o semnificație foarte simbolică. Divizia 101 de infanterie ușoară și asalt aerian, așa-numita Screaming Eagles, a fost responsabilă în iunie 1944 și pentru planul de debarcare aeriană a Aliaților în Normandia franceză, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Istoria după cum vedeți este circulară. Au venit într-adevăr americanii. Dacă ne gândim însă la perspectiva unui atac nuclear din partea Rusiei pe teritoriul României, eu cred că, din păcate, o așa-zisă „greșeală“ se poate oricând întâmpla.

Cu siguranță însă că astfel de scenarii sunt discutate de către Consiliul Suprem de Apărare al Țării și e păcat că nu avem mai multe discuții publice pe marginea acestui subiect. Transparența în decizii de securitate națională mi se pare mult mai importantă în acest moment decât orice tentativă de detensionare a situației prin ambiguizarea unor informații sau secretizarea lor.

Ce a spus Macron despre România

- Țări precum Franța si Germania au dus o „politica de conciliere” față de agresiunea Rusiei la început. Ce schimbări vedem la un an de la începutul războiului?

Desigur, astfel de reuniuni cu caracter mai degrabă informal, mă refer la faptul că nu sunt organizate în cadrul oficial al unor organizații internaționale, sunt importante mai degrabă pentru a testa noile tendințe și discursuri de politică externă. Ne așteptăm mult mai puțin ca ele că conducă la decizii substanțiale, deși unele întâlniri bilaterale pe marginea acestor reuniuni pot într-adevăr să semnaleze niște repoziționări importante. Ce vreau să spun este că trebuie să privim cu o anumită doză de realism genul acesta de angajamente publice asumate, de exemplu, în cadrul Conferinței de Securitate de la München.

Lăsând la o parte însă aceste considerații, principala schimbare care a devenit evidentă la München a survenit în poziția Franței. Președintele Emmanuel Macron s-a repoziționat mult mai clar pro-Ucraina în discursul său. La Conferința de Securitate de la München, Macron a spus răspicat că „acest război (al Rusiei în Ucraina) nu este doar un război al europenilor, ci un război important pentru întreaga lume“.

Președintele francez nu s-a ferit să folosească sintagme de genul „neocolonialism“, „neoimperialism“, „mentalitate colonialistă“ când s-a referit la pretențiile Rusiei sau să acuze Kremlin-ul de nerespectarea Cartei Națiunilor Unite. Mai mult, aducându-și discursul la un nivel personal, și-a făcut chiar un soi de mea culpa, admițând că l-a crezut pe Putin atunci când acesta, în cadrul întâlnirii bilaterale a celor doi de anul trecut, ar fi afirmat că grupul Wagner nu îi aparține.

Rusia, a susținut Macron, pierde în acest război din trei puncte de vedere: pe plan militar (avansuri grele, pierderi substanțiale de oameni și muniție), pe plan ideologic, prin apelul făcut la o mentalitate colonialistă care nu se mai poate legitima în practicile secolului al XXI-lea, și printr-o înfrângere „a viitorului“, deoarece exact opusul obiectivelor lui Putin se materializează acum, prin extinderea NATO (vezi solicitările din partea Suediei și a Finlandei) și consolidarea unei armate ucrainene care va juca un rol foarte important în arhitectura de securitate a Europei mulți ani de acum încolo.

Pe lângă această analiză, Macron s-a axat pe un mesaj neechivoc de unitate, pentru că, a subliniat el, Europa nu poate avea o pace durabilă până când „problema rusească“ nu a fost rezolvată. Și, încercând poate să respingă complet acuze de moderație excesivă, a marșat foarte puternic pe ideea că „ora dialogului nu a venit încă“.

Interesant pentru noi, Macron a menționat și România ca parte a flancului estic al NATO, susținând că s-a pus întotdeauna problema ca acest conflict să ajungă și în România. („There was always the question whether this conflict would spread into Romanian territory“ - a susținut Macron).

- Ce credeți că a vrut să spună Macron ?

România e menționată ca parte a eforturilor Franței/NATO de ajutorare a flancului estic. Cred că Macron își justifica acțiunile, cred că e un răspuns la criticile de „moderație” aduse Franței, iar el vrea să spună că „niciodată nu am fost naivi” și că au înțeles de la bun început pericolul și au acționat în modul pe care l-au considerat optim. A mai fost anul trecut o știre despre trupe NATO franceze trimise în România.

„Nu știm ce se va întâmpla cu sprijinul SUA dacă pierde Biden”

- Care este poziția Germaniei la 1 an de la începerea războiului?

Olaf Scholz, cancelarul Germaniei, este „indecisul“ politicii europene prin definiție. Ba chiar presa locală – vezi unele articole recente din Der Spiegel – îl cam ia peste picior în această privință, titrând că „marea schimbare a timpurilor“, anunțată de Scholz într-un discurs istoric anul trecut în fața Bundestag-ului german, pare să nu se mai finalizeze. Germania, la fel ca și Austria, se află într-o poziție foarte incomodă, dat fiind istoria ei cam încărcată. Acolo au fost învinși adevărații naziști, nu cei vânați de Putin.

Pacifismul este integral democrației germane. Cuplat cu o admirație părtinitoare pentru Rusia a unor oameni politici locali, ca de exemplu socialista Sara Wagenknecht (membră Die Linke), dar și a unei părți a populației, această orientare ideologică poate într-adevăr să creeze impresia pe plan internațional că Germania ezită.

„Semnalul“ nu este însă deloc clar. Opoziția pro-rusă este mult prea eclectică pentru a deturna masiv sprijinul german pe termen lung pentru Ucraina. Un protest organizat de Wagenknecht, pe 25 februarie, și care s-a dorit o alianță trans-ideologică pentru pace, a sfârșit denunțat de către chiar reprezentanții partidului socialist, neplăcut impresionați de faptul că extrema dreapta germană, reprezentată de partidul Alternativa pentru Germania, și-ar fi făcut public sprijinul politic.

- Ce ne putem aștepta dinspre SUA și Marea Britanie?

Marea Britanie și SUA și-au declarat de la bun început sprijinul, inclusiv militar, pentru Ucraina, și această politică externă nu a făcut decât să se consolideze. Boris Johnson, fostul premier britanic și Liz Truss, fost premier și fost ministru de externe în guvernarea Boris Johnson s-au dovedit de la bun început critici acerbi ai poziției Rusiei. Rishi Sunak, actualul premier, nu a modificat până acum poziția Regatului Unit și este foarte puțin probabil că va modifica politica externă pro-ucraineană. Despre Joe Biden cred că nu mai are rost să discutăm, poziția sa fiind foarte clară. Nu știm însă ce se va întâmpla la alegerile din 2024 și nici care ar putea fi poziția unui președinte republican, în cazul în care Biden pierde alegerile.

„Austria este în mod constituțional neutră”

- Credeți că țări precum Turcia, Ungaria, Austria, care sprijină foarte puțin sau deloc Ucraina, pot fi determinate să-și schimbe atitudinea vis-a-vis de război și vis-a-vis de presupusa solidaritate a țărilor NATO? Ce vedem la un an de la începerea conflictului?

Nu aș pune Austria pe aceeași listă cu Turcia și Ungaria. Fiecare din aceste țări are un anumit specific domestic, mă refer la sistemele lor politice, dar și în ce privește traiectoria politicilor lor externe după 1989. Ungaria sub Orban s-a poziționat în mod evident, față de ceilalți membri ai Uniunii Europene, pro-Rusia. Nu văd încă nicio schimbare de direcție în acest caz. Turcia se află într-un moment de cumpănă în urma cutremurului din februarie și mulți analiști speră la o magică victorie a opoziției în cadrul alegerilor generale din luna iunie. Deci trebuie să mai așteptăm cu previziunile, pentru că politica externă nu poate fi despărțită, deși așa se analizează în relații internaționale, de evoluția celei domestice.

Cazul Austriei este însă unul într-adevăr interesant, dat fiind trecutul imperial în regiune, rolul jucat în cel de-al doilea război mondial, dar și faptul că este o democrație vestică deja tradițională. Austria este în mod constituțional neutră, și o schimbare a acestui statut nu se poate face decât cu largul asentiment al populației austriece și al parlamentului desigur, respectiv al partidelor politice. Austria este membră, alături de alți 22 de membri, a Parteneriatului pentru Pace NATO, deci un aliat care are o alianță bilaterală cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Neutralitatea sa este și rezultatul unei anumite arhitecturi de securitate pe care marile puteri câștigătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial și-au dorit-o. Tratatul pentru statalitatea Austriei a fost semnat la data de 15 mai 1955 de către Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța cu înțelegerea că, în urma retragerii tuturor trupelor aliate (vezi Armata Roșie), statul austriac își va declara neutralitatea.

Alternativa ar fi fost ca Austria, suspectată de colaboraționism cu naziștii germani, să fie împărțită în sfere de influență similare cu ceea ce s-a întâmplat la Berlin și în toată Germania de fapt. Așa că putem spune că „neutralitatea“ austriacă s-a născut în același timp cu statul Austria sau, viceversa, statul austriac își datorează existența asumării acestei neutralități. Este foarte dificil să schimbi astfel de acte fundamentale.

Situația Japoniei unde, sub conducerea lui Abe, s-a încercat o reinterpretare mai militaristă a constituției pacifiste a țării, fapt reușit într-o oarecare măsură, este asemănătoare cu a Austriei. Desigur, schimbarea este singura constantă în politică, fie ea internă sau externă. Deși a încercat și încearcă să apere principiul neutralității, atât de fundamental statului austriac modern, cancelarul Nehammer, șeful Partidului Popular austriac, a fost recent, la finalul lunii februarie, întâmpinat cu fluierături în cadrul unei sesiuni speciale a Parlamentului, unde s-a dezbătut acest statut de neutralitate.

Cine este Dana Trif

Dana Silvina Trif este cercetător asociat Centrului pentru Studiul Democrației. Are interese de cercetare multiple, cuprinzând cateva discipline. Domeniul său de expertiză este cel al Relațiile Internaționale (RI) cu accent pe teoria discursului și ideologie, teorie RI, politica internațională de securitate, drept internațional penal, metodologii interpretative în științe sociale și metode calitative de cercetare sociopolitică, precum și filozofia științelor sociale.

Dana Trif este triplă licențiată în științe sociale și artă, economie și literatură, cu un Masterat în Relații Internaționale (Bremen 2008) și un doctorat în științe politice acordat în 2015 de către Freie Universität Berlin. Dizertația sa, o analiză a hegemonizării spațiului discursiv al politicii de securitate O.N.U., a fost distinsă cu premiul anual al Fundației Überlebensrecht. Proiectele sale de cercetare au fost susținute financiar, printre alții, de către Fundația Heinrich Böll și Dahlem Research School.