Exclusiv Cum putem recupera aurul furat în Olanda. Anchetator din dosarul „Aurul dacic”: „Infractorul trebuie prins cât timp «cadavrul» e încă cald”

Marius Ciută, fost ofiţer specialist în patrimoniu care a lucrat la dosarul „Aurul dacic”, analizează scenariile cu privire la recuperarea pieselor furate din Olanda. Putem răscumpăra piesele de la colecționari? Există pericolul distrugerii vestigiilor dacice? Cât de important este timpul?

Fostul ofițer Marius Ciută a contribuit la recuperarea Aurului dacic. FOTO: Arhivă personală

Fostul comisar-şef de poliţie Marius Ciută, ofiţer specialist în protejarea patrimoniului cultural naţional care a făcut parte din echipa care a lucrat la celebrul dosar al „aurului dacic”, în urma căruia au fost recuperate 13 brățări multispiralice din aur dacice, colierul din aur cu cercei de la Căpâlna, tablele de legi de la Troesmis și sute sute de monede de tip Koson, a explicat, pentru „Adevărul”, care sunt posibilele scenarii de recuperare a pieselor furate din Olanda.

Trei brățări de aur și celebrul coif de aur de la Coțofenești au fost furate, sâmbătă dimineața, din Muzeul Drentse din localitatea Assen. Acestea au fost expuse alături de alte circa 670 de piese în cadrul expoziției „Dacia! Regatul aurului și argintului”.

„Este frustrant că după ce s-a lucrat aproape zece ani ajung să fie furate a doua oară”, a declarat pentru presa locală Marius Ciută, cunoscutul polițist specializat pe patrimoniu care a făcut parte din echipa care a recuperat cele trei brățări dacice furate în Olanda, dar și multe alte piese din tezaurul dacic. Ciută este cadrul didactic universitar la universități din Cluj, Sibiu, Timișoara, unde predă arheologie și cursuri legate de patrimoniu cultural, de protejarea patrimoniului și legislație.

„Indiciile ne arată că furtul a fost făcut la comandă”

Adevărul: Având în vedere implicarea d-voastră în dosarul recuperării aurului dacic, care credeți că este traseul pe care urmează să-l aibă aceste piese dacice, după ce au fost sustrase?

Marius Ciută: Eu am fost, să zicem, un fel de interfață între partea de investigație judiciară și partea de expertiză, eu fiind, de fapt, la bază, arheolog și expert în bunuri de patrimoniu.

E cam greu de răspuns la astfel de întrebări pentru simplul motiv că datele de care dispunem sunt foarte puține și sunt transmise doar prin prisma mass-media care uneori știe despre ce vorbește și de cele mai multe ori nu știe despre ce vorbește.

Indiciile ne arată că furtul a fost făcut la comandă. Faptul că au ales ultima zi a expoziției. Faptul că au folosit explozibil. Faptul că din înregistrări rezultă clar că persoanele au pregătire militară. Toate indiciile, din punctul meu de vedere, merg către posibilitatea destul de mare ca furtul să fie unul la pont, cum se zice, sau la comandă; inclusiv modul în care au fost țintite, probabil, bunurile cu valoarea cea mai mare patrimonială și nu numai, și valoarea intrinsecă din punct de vedere al cantității de aur, cele trei piese plus coiful sunt cele mai mari.

Deci eu înclin să cred că este un furt la comandă, la pont. Rămâne de văzut dacă comanditarul este vreun colecționar sau sunt alte entități, nu știu de ce natură, implicate în toată povestea asta.

Este regretabil că subiectul începe să fie utilizat de anumite facțiuni, să zicem, de natură politică. E păcat că patrimoniul cultural este folosit ca paravan pentru ca unii să-și facă un pic de imagine. Eu nu dispun de date, eu am ieșit la pensie acum un an și jumate, nu dispun de date suplimentare cu privire la furt decât ceea am văzut în mass-media.

Pot fi recuperate bunurile de la colecționari?

Dacă piesele ajung la un colecționar, mai pot fi ele recuperate de statul român, eventual, printr-o negociere, cum știu că au mai fost recuperate anumite vestigii?

Juridic vorbind, ele sunt niște obiecte furate. Constituie corp delict. Ele aparțin statului român. Dacă vor ajunge la vreun colecționar, acel colecționar va face tot ce poate ca nimeni să nu știe că acele piese au ajuns la el.

Deci va fi o chestiune cu circuit închis. Cel mult două, trei, patru persoane foarte apropiate vor sti despre faptul că el deține acele piese. Pentru că în momentul în care se află, deci devine oarecum publică vestea respectivă, automat statul român își revendică bunul furat și în baza convențiilor internaționale, atât cele de specialitate pe patrimoniu cultural, dar chiar și cele ordinare referitoare la orice fel de tip de bunuri, statul român poate să declanșeze procedurile judiciare pentru recuperarea acestor piese, evident pe criteriile și procedurile internaționale.

Dacă bunurile au fost comandate, respectivul personaj va avea cu siguranță multe alte probleme. Este clar că obiectele se află pe pagina Interpolului și a Poliției Române ca fiind bunuri căutate, deci își asumă o responsabilitate destul de mare, deoarece dacă se dovedește că a fost comanditar, la rândul lui va suporta consecințele.

Eu sper doar ca bunurile să nu fie deformate, să nu fie afectate sau, Doamne ferește, să fie topite. Asta ar fi o tragedie. Vă dați seama că pentru toți cei care am lucrat în acele dosare este o situație frustrată.

Exact cum spunea și ieri președintele Comisiei Naționale a Colecțiilor și Muzeelor, e un act de terorism ce s-a întâmplat. E clar că la pont, persoane care știau foarte bine ce fac, a fost ca la carte. E o acțiune de terorism cultural, care oricât de multe măsuri de precauție ai lua, stai să te gândești dacă puteai sa le împiedici.

Există o piață pentru astfel de bunuri? E cumva greu să ne imaginăm că cineva poate să plătească sume foarte mari pentru anumite vestigii pe le ține într-un buncăr sau undeva ascunse...

Există astfel de persoane extrem de bogate, care nu fac niciun fel de rabat de la a da sume enorme pentru a deține astfel de unicate.

Statul român, dacă nu mă înșel, a cumpărat la un moment-dat anumite vestigii de la tot felul de colecționari. Se poate repeta această situație?

Ideea este următoarea, acele artefacte au ajuns la anumite persoane, fără ca acele persoane să știe că acele bunuri au fost furate. În acel moment a intervenit negocierea, procedurile internaționale prevăd în astfel de situații așa numită justă compensație. Adică cel care a dat o sumă de bani pe care o poate justifica sub forma unei facturi, a unei chitanțe, a oricărui act. El poate justifica faptul că a cumpărat acele bunuri nefiind în cunoștință de cauză că ele sunt furate. Statul sau entitatea căreia aparțin bunurile îi oferă suma bani pe care a plătit-o și astfel ajunge la proprietarul de drept. Este o convenție internațională la care au aderat marea majoritate a țărilor care prevede această situație

În contextul în care s-a difuzat știrea în mass media din întreaga lume, putem să mai prezumăm că cel la care ar ajunge piesele nu a avut cunoștință că au fost furate?

Sub nicio formă pentru că deja o știre mondială. Nu mai poate să spună sub nicio formă că n-a știut.

Această negociere s-a putut face în cazul unor piese dacice care nu erau așa necunoscute?

Erau niște artefacte dacice despre care nici arheologii nu știau că există la vremea respectivă. Să știți că au fost arheologi, experți, care chiar au mers până acolo încât să zică că așa ceva nu există pentru că „noi nu le-am văzut până acum”. Ele au fost furate direct din situl arheologic. Deci nu aveau cum să fie cunoscute.

Această situație, despre care vorbim noi acum, este cu totul și cu totul diferită. Iar dacă există vreun comanditar, dacă există vreun colecționar care a făcut această comandă, el va face tot ceea ce îi va sta în putință să nu se afle că obiectele sunt la el.

„Este printre cele mai bune muzee ale Olandei”

Credeți că, de exemplu, într-un muzeu din România astfel de piese sunt mai în siguranță decât într-un muzeul dintr-o orășel olandez?

Între timp am mai vorbit și eu cu colegi de-ai mei din țară, eu sunt și cadru didactic universitar la trei universități, și mi-au spus că, de fapt, acel muzeu este unul redutabil, este printre cele mai bune muzee ale Olandei. Nu va luati după dimensiuni sau după faptul că se află într-o localitate mică, n-are nicio legătură una cu alta. Muzeul acela a găzduit niște expoziții absolut fabuloase, de pildă „aurul incașilor”, sau „aurul Georgiei”, sau aurul faraonilor din Sudan și așa mai departe.

E un muzeu redutabil care are un prestigiu cu totul și cu totul deosebit. Din câte am înțeles eu chiar la solicitarea părții românești au fost suplimentate măsurile de siguranță. Dar ce să faci în momentul în care îți vine cu dinamită și cu terorism? Nu mai ai ce face.

Din România, din fericire, eu n-am auzit în ultimii ani să se mai fi furat bunuri de patrimoniu din muzee, ceea ce dovedește că totuși sunt destul de bine securizate.

Apropo de cei care au furat, credeți că sunt specializați pe astfel de bunuri de patrimoniu?

Asta e cam greu de spus. După maniera în care se mișcau, par a fi profesioniști. Eu îi văd ca având pregătire militară, coordonarea era impecabilă, utilizarea explozibililor nu e la îndemâna oricui. Faptul că au știut unde să amplaseze explozibilul ca să aibă efectul cât mai mare, dovedește că sunt totuși specializați. Acum că sunt specializați pe patrimoniu cultural sau pe orice alte tipuri de furturi, asta e mai greu de zis.

„Nu cred că putem vorbi despre rețele de acest gen în România”

Românii au o reputație în domeniul acesta de furt de vestigii istorice?

Știți foarte bine povestea cu furtul tot din Olanda de acum câțiva ani de zile a unor români de-ai noștri. Din nefericire, acolo lucrurile s-au terminat prost pentru că tablourile au fost arse. Hoții au încercat să scape de obiectul care îi incrimina.

Acela este un caz, după părerea mea, care spune foarte multe. Pentru că indivizii habar n-aveau ce-au furat. Nici măcar nu știau să pronunțe corect numele pictorilor, autorilor acelor tablouri. Până la urmă, banul este cel mai important și este singurul motor care îi pune în funcțiune pe acești indivizi.

De asta nu prea cred eu că putem vorbi despre o rețea specializată în astfel de furturi. În cazul brățărilor, deja povestea e cunoscută și arhicunoscută, dosarele au fost trimise în instanță, au fost găsiți vinovații, au făcut și închisoare. Într-o oarecare măsură, putem spune că s-au specializat din mers și au încercat să se comporte ca niște interlopi, ca niște mafioți, într-un fel sau altul, instituind omerta, folosind amenințări și așa mai departe. Dar nu cred că putem vorbi despre rețele de acest gen în România, pentru că altfel am afla mult mai frecvent astfel de lucruri.

Furtul a avut loc în Olanda, în condițiile unor contracte și a unor responsabilități bine precizate în contractele prin care bunurile au ajuns în acea expoziție, ca atare din punctul meu de vedere partea românească nu cred că poate fi sub o formă sau alta învinuită de vreo implicare sau de neglijență.

V-am întrebat pentru că s-a vehiculat că unul dintre spărgători ar fi român...

Deocamdată e mult prea devreme să ne putem pronunța. Sunt doar ipoteze cu care lucrează chiar investigatorii judiciari. Acestea urmează să rămână în picioare sau să fie abandonate.

„Timpul este esențial. E bine să găsești infractorul cât timp cadavrul este cald”

Cât de mult contează fiecare oră care trece și nu sunt găsiți infractorii?

Timpul este esențial și asta o spun nu cei care lucrează în domeniul patrimoniului cultural, o spun criminaliștii, adică cei care culeg probele. În lumea criminaliștilor există o vorbă, de pildă, în cazul unei infracțiuni de omor, cel bine și cel mai eficient este să găsești infractorul cât timp cadavrul este încă „cald”. Așa este expresia din interiorul breslei. E bine să-l găsești cât mai repede cu putință, pentru că cu cât trece mai mult timp, cu atât șansele prinderii sunt mai scăzute și șansele de a găsi probe sunt tot mai mici.

Dumneavoastră, având în vedere informațiile disponibile la ora actuală, sunteți optimist că vom recupera piesele furate?

Eu sunt optimist de felul meu și am o speranță că în vreo două-trei săptămâni vom avea mai multe date despre ele și că poate le vor și recupera.

Infracțiunile acestea în domeniul patrimoniului cultural național sunt unele, să spunem, cu multe particularități. N-aș vrea ca infractorii, din dorința de a nu pune probe la dispoziția investigatorilor, să încerce să scape de corpurile delicte prin distrugerea lor. Aici trebuie să fie o foarte mare atenție și întotdeauna toate lucrurile depind de tactul și de priceperea cu care abordează organele judiciare problema recuperării. Sunt de altfel, obiecte foarte fragile, cel puțin coiful... N-aș vrea să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla cu el în momentul în care e manipulat într-o manieră nefericită. Încerc să fiu optimist...