Video Povestea școlilor uitate din Ținutul Pădurenilor. Copiii animau satele ascunse din Munții Poiana Ruscă
0Cele mai multe dintre școlile înființate în trecut în Ținutul Pădurenilor din Hunedoara au ajuns istorie. Clădirile lor pitorești, unele părăsite de ani buni, amintesc de vremurile în care satele tăcute din Munții Poiana Ruscă erau animate de copii.
Mai puțin de 5.000 de oameni locuiesc în Ținutul pădurenilor din Munții Poiana Ruscă, Hunedoara, unde la mijlocul secolului trecut, cele 40 de sate și cătune numărau împreună aproape 25.000 de oameni.
Regiunea pitorească de munte din Hunedoara s-a depopulat cu timpul, iar școlile s-au închis rând pe rând, cele mai multe în anii ‘90.
Școala din comuna Bătrâna, transformată în primărie
În comuna Bătrâna din Hunedoara (video), una dintre cele mai izolate așezări din Munții Poiana Ruscă, ultima școală a fost închisă în anul 2002. Radu Herciu, fostul învățător al școlii din satul Bătrâna, a devenit primar în anul 2004, funcție menținută până în prezent, când a ales să se retragă din activitate. Clădirea fostei școli din Bătrâna a devenit între timp sediu al primăriei comunei care numără în prezent vreo 80 de locuitori.
Valea pârâului Bătrâna desparte dealul pe care a fost înființat satul Bătrâna de culmile pe care se află cătunele sale Piatra, Răchițaua și Fața Roșie, locuite în prezent de vreo 20 de oameni.
O școală a funcționat și în Fața Roșie, iar în trecut copiii din așezările aflate în împrejurimi se strângeau aici pentru a învăța carte.
Căsuța veche de lemn, învelită cu șindrilă zugrăvită în verde, se distinge într-un pâlc de case la fel de pitorești, înconjurate de pădurea de brazi. În comună au mai rămas doar câțiva copii, care învață la Dobra, comuna de pe valea Mureșului afla la circa 25 - 30 de kilometri de satele Bătrânei.
„Copilul nostru merge la școală la Dobra, fiind cazat acolo, de luni până vineri la internat. În tot satul Fața Roșie au mai rămas vreo șase familii, mai mulți vârstnici, pentru că nu au fost condiții aici. Nu este curent electric, doar cu panouri solare. Noi avem un astfel de panou, dar nu este suficient pentru nevoile noastre. Nu este nici rețea de apă, unii au forat și au găsit, dar cu costuri mari. Noi adunăm apa de ploaie într-un bazin, pentru animale, iar culturile de cartofi și legume le udă ploaia. Dacă dă Dumnezeu și plouă, se fac legumele”, relata Alina, o localnică din satul Fața Roșie din Hunedoara.
Școala din Ghelari a fost liceu
Școlile din comunele Cerbăl și Bunila din Hunedoara, aflate în Munții Poiana Ruscă au fost și ele închise.
Satele comunei Bunila, Alun, Cernișoara Florese, Vadu Dobrii, Bunila și Poienița Voinii numără împreună mai puțin de 300 de locuitori, iar cei câțiva copii din comună învață la școala din Ghelari sau în Hunedoara.
În satul Alun al comunei Bunila (video) funcționa în trecut și un internat. Clădirea unde erau cazați numeroși școlari din satele de munte a rămas ruinată, iar satul aproape pustiu.
Comuna Ghelari din Hunedoara (video) se află într-o situație ceva mai bună decât așezările învecinate, în ce privește învățământul. În trecut, minele de fier din Ghelari au atras mii de oameni în Ținutul Pădurenilor, iar comuna avea liceu și internat.
„Vreo 90 - 100 de elevi mai sunt acum la școala din Ghelari, unii din localitate, alții din satele învecinate. De asemenea, în sălile ei au fost mutate și grupele de la grădiniță, până când clădirea grădiniței va fi reabiltată”, spune primarul Iancu Emerson Toma din Ghelari.
Învățătoarea navetistă din Lelese
În trecut, populația școlară era destul de numeroasă și în comuna Lelese (video), iar cele patru sate ale sale, Runcu Mare, Lelese, Sohodol și Cerișor aveau fiecare câte o școală.
„Cei mai buni ani ai noştri, în privinţa şcolarizării, au fost anii ‘60 – ‘70, când în fiecare sat era câte o şcoală, iar fiecare dintre ele avea câte 30 – 40 de copii”, relata Ciprian Achim, primarul comunei Lelese, unde singura școală rămasă, cu vreo șapte elevi, funcționează în clădirea primăriei.
Încă din 2010, pentru a le asigura educație elevilor școlii din Lelese, învăţătoarea Dorina Onesc parcurge zilnic un drum dus-întors de aproape 100 de kilometri. Ea locuiește în satul Chitid al comunei Boşorod, aflat la poalele Munților Șureanu, pe valea Streiului.
Școlile satelor din comuna Lelese au fost înființate în urmă cu peste un secol. Primii învăţători au venit în satele din munţi la scurt timp după încheierea Primului Război Mondial. Erau foşti soldaţi care au învăţat să scrie în anii petrecuţi pe front şi au vrut la rândul lor să îi înveţe pe copii scrisul şi cititul.
La început, unii săteni nu voiau să îşi lase copii la şcoală, pentru că aveau nevoie de ei în gospodărie. Oamenii se ocupau, în general, cu creșterea animalelor, cu muncile forestiere și ale câmpului, iar copiii erau luați de mici în ajutor.
Sate tot mai pustii în Ținutul Pădurenilor
Ţinutul Pădurenilor şi-a primit numele datorită vastelor întinderi de pădure care au acoperit, din cele mai vechi timpuri, regiunea din Munţii Poiana Ruscă.
În Evul Mediu, pădurenii şi-au înfiinţat aşezările de refugiu în locuri greu accesibile, după defrişarea unor păduri dese, populate de sălbăticiuni.
Satele au rămas înconjurate de cordoane de pădure care se întind uneori pe zeci de kilometri. În unele locuri, oamenii nu au intervenit niciodată asupra naturii.
Astfel s-au păstrat Codrii seculari de pe valea Dobrişoarei şi Prisloapei, o rezervaţie aflată pe teritoriul administrativ al comunelor Bătrâna, Bunila şi Cerbăl, care ocupă aproape 140 de hectare.
La mijlocul secolului XX, aproape fiecare dintre cele 40 de sate din Ținutul Pădurenilor avea câte o școală unde învățau copiii localnicilor. Copiii pădurenilor învățau carte în casele pitorești, din lemn, amenajate cu câte o cameră - două în centrele satelor.
Unele școli, unde învățau elevii de clasele IV - VIII, aveau și internate, care găzduiau în timpul săptămânii, copiii veniți din satele învecinate, despărțite între ele de cordoane de mai mulți kilometri de pădure sau de văi adânci și prăpăstioase.
Satele înșirate pe culmile din Munții Poiana Ruscă, traversate de drumuri de plai care urcau până la peste 1.300 de metri altitudine, ori ascunse în văile strâmte și umbroase ale râurilor de munte, au început să se depopuleze după Al Doilea Război Mondial.
În deceniile următoare, numeroase familii tinere au migrat spre Hunedoara, unde combinatul siderurgic atrăgea cea mai mare parte a forței de muncă din așezările aflate în împrejurimi, iar primele cartierele de blocuri ofereau un confort mai ridicat noilor loc locatari.
În orașul muncitoresc, școlile ridicate începând din anii ‘50 se înfățișau mai primitoare, iar copiii își puteau continua studiile la liceele și institutul de subingineri din Hunedoara.
Alte familii au renunțat treptat la traiul patriarhal pentru serviciile oferite în Deva, Călan sau Hațeg, orașe aflate la câteva zeci de kilometri de satele de munte.
Din anii ´60, fenomenul migraţiei românilor din satele pădurenilor, tot mai secătuite de forţă de muncă, spre oraşele industriale s-a diminuat, iar mica industrie dezvoltată aici prin cele câteva mine de fier și talc și carierele de piatră și marmură a mai stabilizat populația zonei. După 1990, minele au fost închise, iar așezările de munte au continuat să se depopuleze, unele până la dispariție.
Ținutul Pădurenilor a fost redescoperit ca destinație turistică, după ce în ultimii ani mai muște drumuri anevoioase care traversează munții au fost modernizate.
Se încarcă comentariile...
