INTERVIU Dan Condurache, actor: „Am luat 2 la muzică, dar şi-acum ştiu câte opere a scris Beethoven“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
La interviul pentru „Weekend Adevărul“ Foto: Marian Iliescu
La interviul pentru „Weekend Adevărul“ Foto: Marian Iliescu

Spune că a-nvăţat de frică şi nu-i înţelege pe cei care nu s-au familiarizat niciodată cu normele de exprimare ale limbii române, dar „dau din gură pe la televizor“.Actorul Dan Condurache vorbeşte cu afecţiune despre toţi „domnii“ profesori care l-au format.


Dan Condurache (61 de ani) este o tolbă de pilde şi poveşti, dar nu încearcă să fie un partener plăcut de dialog. Dimpotrivă, îţi spune drept în faţă că are „o părere foarte proastă despre profesia“ ta de jurnalist şi că dă interviuri doar ca să mulţumească PR-ul teatrului. Ceea ce nu-l face mai puţin cuceritor în meseria de povestitor. Susţine sus şi tare că n-are pic de talent şi că s-a strecurat în meserie. Îşi respectă profesorii, pe toţi, începând cu cei din şcoala generală şi terminând cu marele Octavian Cotescu.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în iulie 1952, la Dorohoi, un loc despre care aţi vorbit altădată ca având o altfel de lumină.

Dan Condurache: Asta era pentru băieţii de la Cinematografie, dumneavoastră vreau să vă spun despre şcoală şi modele, de asta am convenit că ne întâlnim, nu? Erau şi acolo nişte profesori speciali, nu ştiu cât de buni erau, dar erau nişte oameni minunaţi. Importanţi, în toată discuţia asta, sunt ei, pentru că într-un orăşel insignifiant, cum este şi astăzi Dorohoiul, ei se străduiau să aibă grijă de noi. În multe feluri. I-am păstrat în memorie! Din păcate, mulţi nu mai sunt printre noi, uşor-uşor s-au dus... Cum e omu’, ca tâmplaru’, că trăieşte ce trăieşte, şi la un moment dat moare... Au cam plecat toţi. Mai sunt câţiva, dar îi văd destul de rar: trăieşte diriginta mea din liceu, doamna profesor Polic, doamna profesor Tatulea, de română, domn’ profesor Cirimbei.... Mă rog, sunt mai mulţi... Dar sunt foarte, foarte în vârstă şi ne-am dat seama abia târziu, după ce ne-am risipit pentru diverse chestii prin lume, că erau nişte oameni de toată isprava... Nu erau atât de cool ca ăştia de azi, ca generaţie, dar erau destule avataruri ale tinereţii. Săracii, se ocupau de noi. Unii, chiar de excepţie, nişte profesori de sport extraordinari, profesori de limba română... Chiar o doamnă de limba română, doamna profesor Enescu, săraca, cred că nu mai e, ne-a pisat până în clasa a VIII-a cu gramatica limbii române, încât cred că acum ştim mai puţină decât ştiam pe vremea aceea. În niciun caz nu am ajuns, cum am văzut recent, ca, din cinci intervievaţi, toţi cinci să fie agramaţi. De vârste diferite: de la 80 la 15 ani! Într-un târg, la Pişcani sau cam aşa, lângă Costeşti. Niciunul nu făcea vreun acord. Până la urmă, limba în care înjuri şi te naşti, limba „mă-tii“, e o chestie de mare respect, apropo de modele. Ea e un model! Dacă nu respecţi modelul limbii în care te-ai născut, nu cred că avem ce discuta.

În aceste condiţii, cum priviţi schimbările aduse grafiei limbii, de către Academie, în ultimii ani? Vă enervează sau le acceptaţi?

Nu mă enervează, le ignor! Noi, ocupându-ne cu chestia asta aproape zi de zi, ca zic aşa... Sigur, limba evoluează, ca orice organism viu, cum ar fi spus celebrul academician Graur, care, culmea!, în apariţiile lui ne cam enerva, aşa. Dar el avea dreptate, săracul! Cert este că, aşa cum la Sorbona s-a făcut o lucrare de doctorat despre limba folosită de San Antonio în romanele sale, şi noi avem limba de argou. Din păcate, astea se cam întrepătrund la noi.

dan condurache

Au intrat prea mult în vorbirea curentă...

Şi în limbajul oficial! S-a renunţat la celebra limbă de lemn (care nici nu ştiu care era, probabil că era o limbă a celor 12 cuvinte şi a unei lipse totale de argumente, cred că asta vor să spună cu limba de lemn)... Şi acum se folosesc toate lucrurile astea, care poate că au un anume haz, în scheciuri şi în film, dar nu şi limbajul curent, pe care îl văd în talk-showurile pe care le patronaţi dumneavoastră, ziariştii.

„UN MODEL ŢI-L POŢI ALEGE ŞI DE FRICĂ“

Ce materii vă plăceau la şcoală, pe lângă, evident, limba română?

Domn’e, eu aveam o abilitate, aşa, în a parcurge, dar eram şi obligat să învăţ, pentru că, până la urmă, e un lucru personal. Dar cred că, la nevoie, un model ţi-l poţi alege şi de frică! De frica părinţilor, de frica profesorilor, de frica aceea care, am aflat mai pe urmă, în unele profesii se numeşte „îndoială“... Aşa se numeşte, de pildă, la teatru; asta e teama de eficacitatea demersului... Şi cam trebuia să le parcurgi pe toate. Mi-aduc aminte că aveam un profesor destul de dur de muzică, eu fiind afon. Ne-a dat un extemporal, şi una din întrebări era: „Câte opere a scris Beethoven?“. Datorită acelui extemporal, la care nu am ştiut să răspundem mulţi, şi ne-a dat tuturor nota 2, ştiu şi în ziua de azi că Beethoven a scris o singură operă: „Fidelio“. Şi cu toate astea, parcă reuşeam să respectăm mai bine profesorii.

Tânărul Dan Condurache în drama „La capătul liniei“ (1982)

dan condurache

Aveţi senzaţia că şcoala reuşea atunci, cu toate neajunsurile, să formeze mai bine cultura generală decât o face azi?

Domn’e, eu am văzut pe propriii mei copii: e altă viteză, e alt impact informaţional... Deşi, la forţa pe care o are azi informaţia, la viteza cu care ea poate ajunge azi la cineva, tinerii ar trebui să fie mult mai informaţi decât acum 100 de ani. Din păcate, cred că e invers: cu cât tehnologia te ajută mai mult, de trebuie doar să apeşi un buton pentru a afla totul despre comunism, totul despre hitlerism, satanism, Lenin... Doar că nu se mai interesează nimeni... (râde)

„A TREBUIT SĂ REIAU «FRAŢII JDERI»“

Care erau cărţile copilăriei? Citeaţi mult?

În limite normale... Mai citeam câte ceva, dar ieşitul pe-afară era, cum să spun, a doua casă! Fiind şi în provincie... Făceam lecturile obligatorii, date de domnii profesori, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, dar mai descopeream şi noi câte o carte... De pildă: a trebuit să reiau, după un număr de ani de când am terminat liceul, „Fraţii Jderi“, pe care mi-a fost foarte greu să o parcurg la şcoală, deşi spunea Călinescu că era apropiat de Faulkner (n.r. – William Faulkner, scriitor american câştigător al Nobelului pentru Literatură, în 1950) ca stil, mie mi se părea că e mult mai greoaie decât orice altceva pe lume. Pe Faulkner încă nu-l apucasem, l-am descoperit mai târziu. Şi-am mai auzit că în materie de descrieri se apropie de Chateaubriand (n.r. – François-René de Chateaubriand, fondatorul romantismului în literatura franceză). Dar sper că nu vreţi să vorbiţi doar despre mine, mi-ar fi greu... Şi am citit de curând o butadă: Marlene Dietrich spunea că ar fi indecent să te uiţi la tine. Şi cred că şi să vorbeşti de tine e indecent.

dan condurache

„Eu sunt doar politicos, nu talentat!“

Când v-aţi decis totuşi că vreţi să fiţi actor? Mai ales că aţi mărturisit, cândva, că v-aţi surprins părinţii când le-aţi spus ce doriţi să faceţi.

Ca orice copil când vrea să facă ceva! Erau alte vremuri, în sensul că opţiunile erau să te duci la Politehnică, la Iaşi, sau la Medicină, că alte perspective nu erau. Nici informaţii nu erau cum sunt acum. Şi nici măcar nomenclatorul de profesii nu era aşa de stufos. De pildă, câţi ştiu că azi există, iar în vremea tinereţii mele nu exista, în nomenclator, noţiunea de „sportiv profesionist“? Pentru ca experienţa sportivă să poată fi considerată vechime în muncă, astfel încât să aibă condiţii măcar cât un angajat la o firmă, la stat... Dar sunt anumite profesii care te cheamă. Nu că ar fi valabil în cazul meu. Cum am mai spus, eu sunt doar politicos, nu talentat! Dacă aş fi fost talentat, credeţi că aş mai fi stat azi de vorbă cu dumneavoastră? Talentul este agresiv, talentul se apără, se menajează, nu stă aşa, ca pe tarabă, şi vin toţi şi iau aşa, ca din halviţă. Are şi el nişte reguli. În rest, dacă respecţi aceste reguli, ca în orice profesie... E ca la şah, să zicem: dacă joci 100 de ani şi nu respecţi regula jocului, ajungi la balamuc. Dar, dacă respecţi regulile, s-ar putea să te convingi că e doar un joc, care uneori îţi face plăcere, alteori nu, pentru că pierzi, dar să pierzi întruna, toată viaţa, nu e OK. E nevrotic.

În perioada în care aţi dat admiterea, la Teatru, erau doar câteva locuri pe an...

Şi foarte mulţi candidaţi, zeci de oameni pe-un loc, aşa e. Acum e invers: sunt foarte mulţi care intră în anul I, sunt foarte multe şcoli cu specializarea Teatru.

„M-AM MUTAT AICI CU UN AN ÎNAINTE SĂ TERMIN LICEUL“

În aceste condiţii, şi mai ales ţinând cont că nu putea fi susţinută admiterea la mai multe facultăţi, cum se întâmplă acum, cu ce curaj aţi venit la Bucureşti să daţi acest examen aproape imposibil?

De fapt eu m-am mutat aici cu un an înainte să termin liceul, cu ajutorul unei mătuşi, sora mamei. Ea m-a ajutat şi să intru în legătură cu un actor care nu mai e, săracu’, domnul Gheorghe Şimonca, dar m-a şi dus să mă vadă doamna Paule Sibylle,care e cea mai mare profesoară de mişcare scenică de la noi. Ea a făcut mişcarea la „Nepotul lui Rameau“, cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru... Mă văzuse pe la 16 ani şi ceva şi a zis: e foarte tânăr, nu e încă format... După care, printr-o conjunctură a vieţii, mătuşa fiind asistentă, l-a cunoscut pe cel care m-a pregătit vreo şase luni de zile pentru admiterea la Institut, domnul Mihai Dogaru, actor chiar aici, la Teatrul Mic. El m-a familiarizat cu teatrele, cu spectacolele, pentru că la noi... Acolo, în provincie, era foarte greu. Era doar Teatrul din Botoşani, foarte rar Teatrul din Iaşi, şi mi-aduc aminte că odată au venit chiar şi teatrele din Bucureşti, „Fii cuminte, Cristofor!“, cu celebrul Fory Etterle. Dar un reper constant era teatrul radiofonic, care acum a dispărut, au făcut toate demersurile după ’90 să-l scoată, să-l arunce în anonimat şi întuneric.... Au spus că nu mai are ascultători. Că numai orbii şi bătrânii mai ascultă. Aşa o fi. M-am pregătit, şi prima problemă pe care mi-am pus-o, după prima probă, a fost: „Dar dacă vine «respins»? Ce fac acum?“. Întrerupsesem meditaţiile... că eu făcusem realul...

Bac la infamul liceu „Bolintineanu“

Bacalaureatul...

Să vă fac o mărturisire care o să surprindă: eu mi-am dat Bacalaureatul fix la acest liceu care a fost cu probleme în această vară, la „Bolintineanu“. Pentru că atunci când m-am mutat de acolo, de la mine, în Bucureşti, nu am găsit loc să mă înscriu decât la acest liceu. Era liceu teoretic, cu profil real. Eu şi cu celebrul handbalist Gheorghe Gruia am absolvit acolo. Dar lucrurile se schimbă cu timpul, instituţiile evoluează sau involuează. Iar toate lucrurile astea se reglează, pentru că Dumnezeu nu doarme. Cred eu! Face doar nişte mici pauze.

dan condurache

În serialul TV “Regina“, alături de Gheorghe Visu

A doua opţiune ar fi fost Politehnica?

Da, dar dacă nu te pregăteşti intens, mai ales atunci... Nu intrai. Or, azi poţi să dai „la plesneală“. Nu se spune aşa? Te duci la Teologie, dacă nu intri la SNSPA.

MATINALII GHEORGHE DINICĂ ŞI MARIN MORARU

Aţi intrat. Şi nu oriunde, ci în clasa marelui Octavian Cotescu. Ceea ce era ceva, mai ales dacă ţinem cont că sistemul presupunea ca profesorul să-şi aleagă studenţii.

Cred că şi acum e tot aşa... Îşi cam aleg profesorii cu cine vor avea de face... Bănuiesc! Nu am eu foarte multe date despre cum e cu destinul, dar cum spune Esenin (n.r. – Serghei Esenin, poet rus de la începutul secolului XX), „tot ce ni se-ntâmplă trebuia să ni se-ntâmple“. Aşa am ajuns la clasa Octavian Cotescu/Ovidiu Schumacher şi cred că toate generaţiile care le-au trecut prin mână au avut parte de o mare favoare. Pentru că ei puteau să facă ceva din studenţi, inclusiv din cei cu mai puţin talent. Puteau să facă actori. Ar fi putut să facă actori, am mai spus, şi dintr-o trestie; cu o singură condiţie, ca trestia să gândească. Restul, „artistăraia“... vine de la Dumnezeu, de la mama şi de la conjuncturile în care intri după ce-ţi termini şcoala. Dar şcoala este absolut necesară! Cum spunea Dem Rădulescu, diferenţa dintre un profesionist şi un amator este că profesionistul are perspectiva muncii lui. Amatorul uită că moare în actul III şi joacă numai actul I. Dar acuma e un trend, cu prospeţimea, cu adevărul, cu minimalismul, cu firescul...

Ce cursuri vă plăceau mai mult?

Toate cursurile de la Institutul de Teatru trebuiau parcurse. Atunci poate că nu ne dădeam seama, dar Institutul ne pregătea pentru un maraton care urma să dureze toată viaţa noastră. Nu e pentru câţiva ani, ci pentru toată viaţa. Asta, dacă îţi asumi această viaţă în materie de „artistăraie“! Dar îmi aduc aminte că uneori, cum sunt toţi tinerii, şi foarte bine că sunt aşa, mai întârziam pe la orele de mişcare, care erau foarte de dimineaţă puse. Şi ne-au atras atenţia ambii profesori că Gheorghe Dinică şi Marin Moraru vin singuri la 8 şi jumătate să-şi facă antrenamentul şi-l aşteaptă pe regizor până la 11, când începea repetiţia normală. Nu-i obliga nimeni să vină mai devreme. Şi, în general, nu te obligă nimeni: e ca rugăciunea – ori ţi-o asumi şi-o faci, ori n-o faci. Un impediment care nu s-a rezolvat niciodată şi care venea încă de pe timpul liceului era legat de limbile străine. Dacă noi, generaţia noastră, am fi avut mai multe limbi străine la bază, vorbite curent, alta ar fi fost reputaţia întregii generaţii...

dan condurache


„NU EXISTA PROFESOR DE LIMBA ENGLEZĂ“

Ce aţi făcut dumneavoastră la şcoală? Rusa, presupun, era obligatorie...

Rusa, desigur. Nici nu exista profesor de limba engleză. Abia mult după ce am terminat eu, au uns un rătăcit pe-acolo, în Dorohoi, să predea engleza. În franceză ne mai descurcam, dar engleza ar fi fost esenţială. Am văzut că mai vin câte unii şi mai trag de mânecă actorii ăştia tineri, şi cred că sunt pregătiţi, mulţi dintre ei. Noi aveam câteva vârfuri: Şerban Celea, Adrian Pintea – Dumnezeu să-l ierte! – vorbea perfect! Asta, cu accentul, e ca la Elvira Popescu: îl ai sau nu-l ai! Dar eu credeam că vreţi să vorbim de modele, nu de un dobitoc bătrân a cărui viaţă nu mai interesează pe nimeni!

Vă amintesc că m-am oferit să vă trimit câteva linkuri, cu alte interviuri, pe mail, ca să vedeţi despre ce este vorba...

Nu-mi trebuie mie mail, linkuri, like-uri şi altele asemenea. Nu e nevoie, în meseria de actor, de astfel de instrumente! Ceea ce nu înseamnă că nu ne mai uităm şi noi la filme, să vedem ce se mai poartă, cine – ce mai face ş.a.m.d.

dan condurache

În dreapta, într-o scenă din filmul „Nunta mută“ (2008)

Deci nu sunteţi în pericol să aveţi o pagină de Facebook.

Nooo! Nici Facebook, nici site, şi nici nu cred că folosesc la mare lucru unui actor. Decât aşa, să-şi prezinte marfa. Deşi nu cred că s-a bulucit cineva în România să obţină colaborări pentru filme... După toate premiile care au fost şi care sunt merituoase, nu? Dar încă n-a venit nimeni să zică: „Mamă, s-a umplut România de talent!“.

O PILDĂ CU HAGI ŞI UNA CU GEORGE CONSTANTIN

Sunt prea mulţi absolvenţi ai şcolilor de teatru azi, aşa cum am auzit de la unii dintre colegii dumneavoastră de breaslă?

Atât poate România să absoarbă, doamnă! Nu vă mai zic că au vrut să desfiinţeze şi teatrele, inclusiv astea din Bucureşti, să rămână un singur teatru, municipal. Şi nu e îngrozitor! I-am spus odată tatălui meu care e salariul lui Hagi la Galatasaray. Tatăl meu fiind contabil. Şi a zis: „Doamne fereşte, atâţia bani!“. „Păi nu, tată, atât dă societatea pe el!“ Domnul George Constantin, unul din cei mai mari actori ai acestei ţări, a fost întrebat de un coleg dacă să-i faciliteze ceva cu Viena, cu celebrul spital ş.a.m.d. Şi înainte de a muri, a spus: „Dacă eu, până acum, nu am reuşit să câştig un statut şi să acumulez nişte lucruri, pe lumea asta, care să-mi permită să am grijă de mine şi de familia mea, înseamnă că atât dă societatea pe mine! La revedere!“. Şi l-au îngropat într-o margine de cimitir. Asta e! Revenind: nu are rost să facem comparaţii, haideţi să ne gândim câţi actori sunt în America! Niciodată nu sunt prea mulţi cei care merită să evolueze în faţa camerei sau pe scenă. Niciodată!

dan condurache

Noul val al cinematografiei... Cum vi se pare? Aţi văzut?

Am văzut. La unele te uiţi cu interes, la altele, mai puţin... Ştiţi cum e în profesii dintr-astea? Şi ei fac la fel, culmea!, fiind foarte tineri. Se utilizează un singur principiu: eşti cu noi, eşti al nostru. Eşti contra noastră, nu eşti al nostru. Adică, paradoxal, practică ce acuză. Dar actoria e, cum spunea (n.r. – Jorge Luis) Borges, într-o nuvelă, „Tigrii Albaştri“: întâi apare 1, apoi apar 100, după-aia 1.000, 1.000.000, dup-aia iar 1... Actoria e un tărâm al căutărilor extrem de periculoase.

„Munca unui actor e ca o cămaşă de forţă“

Cât de bine pregătiţi vi se par atunci tinerii actori?

Numărul poate fi o problemă în privinţa calităţii instruirii, dar asta pentru că alţi domni, de la alte ministere, de la Ministerul Învăţământului, de la Ministerul de Finanţe, nu permit angajarea unui număr suficient de profesori, pentru ca aceşti studenţi să primească o educaţie suficient de bună. Problema e, până la urmă, pentru ce-l pregăteşti şi care e eficienţa pregătirii: îl pregăteşti să facă actoria la 50 de ani sau la 18-20, când ar putea să mai joace „Romeo şi Julieta“?

Ce calităţi trebuie să aibă un tânăr actor?

Sunt profesii, precum actoria, regia ş.a.m.d., în care trebuie să te aştepţi la orice, de la oricine, oricând şi oricum. Adică evoluţia este un lucru surprinzător. Să vă dau exemplul unui mare baschetbalist american, Larry Bird, care a venit la Universiadă aici. Şi cât de vai de mama noastră suntem noi cu baschetul, râdeau românii de cum arunca el la coş. În cinci ani de zile, în NBA, a ajuns cel mai mare jucător alb. Asta e cu evoluţia.

„MESERIA ASTA UCIDE ÎN MULTE FELURI“

Aveţi doi copii. Aţi încercat să le influenţaţi educaţia sau i-aţi lăsat să îşi aleagă ei ce şi-au dorit?

I-am lăsat, de fapt nu am făcut mari eforturi să le influenţez alegerea. Dar eu, personal, aş sfătui pe foartă puţină lume să îmbrăţişeze profesia mea. Deşi e firesc ca un tânăr să îşi dorească să fie orice. Cum spunea (n.r. – miliardarul american George) Soros la un moment dat: „Pe lumea asta, dacă îţi poţi permite să fii bogat, e bine s-o faci“. Aşa şi cu actoria, şi cu regia... Sunt profesii spectaculoase, dar foarte dure. Dar asta nu se vede „la prima mână“. Percepţia că meseria asta e ca o sărbătoare, aşa, e greşită.

Ce studii au urmat copiii dumneavoastră până la urmă?

Au făcut ASE-ul. Nu mi-am dorit să mă urmeze, pentru că meseria asta ucide în multe feluri: când joci mult, când joci puţin, când nu joci deloc, când joci mediu, când joci prost... Iar munca unui actor e ca o cămaşă de forţă: la începutul travaliului eşti cu totul încorsetat. Apoi, în funcţie de talent şi de cum înţelegi rolul, începi să-ţi faci puţin loc, apoi mai mult, dar nu ieşi niciodată cu totul din cămaşa de forţă. Eu nu consider că am reuşit în această profesie. Ştiu că deznădejdea e un mare păcat, dar asta e, ce să fac?!

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite