Ce și cât mai citesc copiii. Elevii o fac, dar nu aleg romanele expirate impuse de școala românească
0Cu toate că autorii clasici din programa școlară de Limba și literatura română nu mai sunt atractivi pentru elevi, manualele școlare fiind rămase cu secole în urmă, nevoia de lectură nu a dispărut. Elevii citesc, dar cu totul altceva și tot mai mult într-un alt format, dau asigurări experții în educație.
Într-o țară cu rate înalte ale analfabetismului funcțional, n-ar trebui să mire pe nimeni că românii ocupă ultimul loc în Europa la consumul de carte. O statistică din 2019 a Eurostat arăta că 95% dintre români nu cumpără nici măcar o carte pe an. Piața cumpărătorilor de carte este de 1,3 milioane de persoane, multe dintre volumele achiziționate fiind cărți de școală.
Nevoia de lectură a copiilor există, doar că nimeni nu a stat să măsoare ce și cât citesc elevii și mai ales în ce format. „Copiii sunt cei mai dependenți de noile tehnologii. Și asta corespunde cumva naturii lor și anume asocierea dintre imagine, text și sunet pe care o oferă device-urile la ora actuală. Faptul de a citi și doar asta – semnele scrise fiind deja o formă de abstracție, te solicită foarte mult. Pentru că atunci când citești un text care este doar scris, tot ceea ce ține de reprezentare, de imagine, de mișcare trebuie să imaginezi tu. Deci, lectura deja este o formă de abstracție și în acest sens este și o formă de disciplină. Dar noi nu știm cât citesc elevii cu vârste între 6 și 10 ani, mă refer la text scris. Nu avem o măsurătoare să ne putem raporta la ea”, a explicat profesorul Mihai Maci, expert în educație.
”Manualele sunt mult rămase în urmă”
Un lucru este cert, mai spune Mihai Maci, manualele școlare sunt foarte mult rămase în urmă. „Ele propun tot felul de texte care funcționau în alte vremuri. Senzația mea este că texte cu Domnul Trandafir sau de Calistrat Hogaș nu le spun nimic, nu mai înseamnă nimic pentru elevii de azi. Nu e neapărat un lucru rău. Dacă stăm să judecăm, imaginarul acesta al poveștilor pentru copii s-a modificat destul de vertiginos. Poveștile până la urmă sunt, toate, recente – Frații Grimm sunt de la începutul secolului XIX, Ispirescu este de la începutul secolului XX, Creangă, din secolul XIX. Asta nu înseamnă că poveștile acelea nu circulau și înainte. Noi le cunoaștem în forma culeasă. Deci, n-ar trebui să ne speriem că copiii noștri nu mai știu lucruri clasice. La nivelul poveștii, clasicismul se redefinește mereu, la nivelul fiecărei generații care ambalează în felul ei miturile ancestrale. A se vedea succesul pe care l-a avut Harry Potter la generația copiilor care au acum 20 de ani”, subliniază Mihai Maci.
Acesta adaugă că, deși programa școlară la Limba și literatura română nu s-a schimbat prea mult în ultimii 30 de ani, în condițiile în care s-a discutat aprins pe marginea scoaterii unor autori, trebuie să ținem cont că aparținem unei literaturi destul de restrânsă cantitativ. „Noi nu avem niște plaje nesfârșite de alegeri, astfel încât să reconfigurăm programa clasicilor. Ne place sau nu, clasicii noştri – adică acei autori care studiază la clasă – sunt aceiași. Asta e o problemă mare. Pentru că noi trebuie să trecem mereu prin ei, e inutil să mai spun că aceia care predau – profesorii în speță – dobândesc o patină rutinieră, îi predau la fel, decenii întregi. Poate soluția ar fi aceea de a-i reciti la nivelul fiecărei generații. De a recompune această panoramă a clasicilor, pe măsura fiecărei generații”, mai spune expertul.
Perspectivele pot fi schimbate
Acesta dă exemplul scriitoarei Ioana Pârvulescu care a reușit performanța excepțională cu „Alfabetul doamnelor” în care a lecturat femininul în literatura română. „Am văzut la un moment dat la Timișoara, la librăria universității, o carte a unui italian despre erotismul literaturii române. Am mai văzut o carte despre literatura SF românească. Îmi aduc aminte că, în liceu, când îl citeam pe Balzac era devastator începutul romanelor în care erau descrise orașul, strada, casa, interiorul, hainele personajelor. Erau o sută de pagini peste care îți venea să sari direct la acțiune. Ei bine, la un moment dat, am găsit o carte a profesorului Paul Miclău care împreună cu studenții lui au făcut o lectură semiotică a acestor lucruri. Și era mai interesantă ca un roman polițist, mai interesantă decât acțiunea romanelor lui Balzac”, exemplifică Mihai Maci.
Deci, perspectivele pot fi schimbate. Dar pe aceasta ai nevoie să știi la sfârșit – adică atunci când dai examenele – ce măsori. „Și, în al doilea rând, trebuie să le lași profesorilor, să încurajezi o anumită libertate de gândire care să le permită să se miște în interiorul acestor opere. Or, la noi, aceste lucruri sunt total excluse. De ce? Pentru că la noi examenele sunt pur formale și elevul trebuie să reproducă niște stereotipuri, indiferent de ceea ce faci la clasă. Profesorii sunt ținuți în frâu să predea comentarii. Sunt foarte departe de a revizita literatura română. Eu cred că la tânăra generație Bleher ar fi prins foarte bine cu tema corporalității, a corpului imobilizat, a corpului care suferă și pătimește. În altă generație poate, fetița asta evreică de la Oradea, care a murit la Auschwitz, Eva Heyman, cu jurnalul ei. Ar fi prins teribil”, este de părere expertul.
Pentru asta însă trebuie să ai la nivelul programelor pe cineva care să gândească în mod articulat, să cunoască felul în care se mișcă gustul elevilor. „Eu n-am văzut niciodată un subiect de Bacalaureat la noi în care să li se ceară elevilor să facă deosebirea între cartea Ion a lui Rebreanu, filmul și banda desenată. Pentru că, dintr-odată, ai trei genuri care se raportează la aceeași acțiune. Cum le judecă elevul? Ce i se pare lui mai interesant? Dacă ai avea așa ceva, și cei care nu citesc cartea în întregime s-ar uita la film sau ar răsfoi banda desenată. Deci, tot i-ai prinde cumva”, a conchis Mihai Maci.
Citesc pentru că sunt siliți
Din experiența sa la catedră, Florina Grecu, profesoară de Limba și literatura română la Timișoara, facilitator de mentalitate deschisă, spune că elevii citesc lecturile obligatorii doar pentru că sunt siliți: „Din păcate, programa noastră la Limba română e ca o babă care, oricât s-ar machia, cât s-ar aranja, tot bătrână rămâne. Dacă vă gândiți, este aceeași programă după care au dat și părinții noștri Bacalaureatul. Aceiași autori. Tot Rebreanu, tot Sadoveanu, tot Creangă. Și oricât am încerca noi să găsim legături de realitatea și vremurile, nu prea mai merge. Și mulți nu mai înțeleg acele vremuri. Pentru că e foarte greu să le spui că dormeau în pridvor, în Moromeții de exemplu. Adică pe jos. Sau să le spui copiilor de la gimnaziu că mama închega apa cu două picioare de porc. Păi dacă ei citesc singuri acasă, nu înțeleg că e vorba despre faptul că făcea piftie. Că nici nu mai facem în casă piftie, și chiar dacă am face nu am spune că închegăm apa cu două picioare de porc”.
Profesoara care predă atât la gimnaziu, cât și la liceu a adoptat două tehnici diferite pentr a-i ține pe elevi aproape de lectură. „La gimnaziu fac un fel de șezătoare literară. Un fel de club de lectură în care le dau două romane de citit și apoi se face un fel de dezbatere între două clase. Aducem ceai, fursecuri, iar elevii nu doar că-și argumentează afirmațiile, dar pun și întrebări sau primesc întrebări din roman. Pentru că pe mine mă interesează gândirea critică și lectura activă”, mai spune profesoara.
Programa de gimnaziu este mai relaxată, s-a înnoit și permite posibilitatea de a alege și alte lecturi în afara celor obligatorii. „Eu le dau de exemplu Ioana Pârvulescu, Inocenții, sau Fata din fotografie – un roman istoric foarte interesant. Am observat că le plac romanele istorice. La liceu, acolo n-avem ce să facem decât să tocim. La Bacalaureat sunt 30 de puncte acordate pentru tocit. Și atunci, elevii sunt nevoiți să citească. Și avem un canal de YouTube creat de noi din clasa a IX-a unde încărcăm toate filmulețele pe care le avem. Și îi pun să facă o scenetă din opera respectivă. Un capitol sau două. Și la majoritatea operelor de Bac avem scenele interpretate de ei. Și atunci sunt siliți să citească și le place ceea ce fac, pentru că se înregistrează, se întâlnesc”, mai spune profesoara.
”Vorbim despre autori-reper”
Din punctul de vedere al Mariei Manea, profesor de Limba și literatura română în București, programa școlară nu este învechită. ”Cred că dezbatem o temă falsă în spațiul public. Sunt sau nu sunt textele autorilor canonici învechite, de interes pentru elevii de astăzi? Având în vedere că aparțin unor autori-reper, nu putem vorbi despre durata de viață limitată a acestora. Este I.L Caragiale, unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române perimat? Este Ion Creangă mai puțin savuros prin narațiunile sale, doar pentru că limbajul popular îl îndepărtează astăzi de publicul receptor, de vârsta și stăpânirea lingvistică a cititorilor mai tineri? Sau este rolul educatorului, al profesorului și, mai ales al profesorului de Limba și literatura română acela de a-l convinge pe copil, pe elev, că toate aceste opere sunt cadre importante spațio-temporale, piloni de civilizație, cultură, limbă în devenirea acestui popor? Și că rolul nostru este acela de a le înțelege, trecând de barierele limbii sau de insatisfacția identificării cu preocupările unor personaje ale timpurilor, pentru a înțelege de unde am pornit, unde am ajuns și încotro mergem? Rămân la părerea că literatura, indiferent de timpul ei de concepție și de reflectare de realități, este un pretext incredibil de valoros pentru introducerea în experiențe de viață. La început ipotetice, teoretice, ficționale și apoi regăsite în te miri ce episod din existența proprie. Literatura ne creste, odată cu experiența directă de viață, ne întregește, ne face vii în gândire, atenți la noi înșine și la lumea ce ne cuprinde.”, subliniază Maria Manea.
Potrivit acesteia, dacă ar fi ceva de schimbat la programa școlară actuală ar fi predarea literaturii cronologic: ”Așa cum se preda aceasta anterior și aș introduce mai mult conținut obligatoriu al autorilor recenți, contemporani, care nu au devenit încă reper, dar merită șansa descoperirii în mai multa acceptare a textului modern”.
Fiecare zi, a lecturii
Ce crede profesoara că ar trebui făcut pentru a stimula gustul pentru lectură al copiilor? ”Ar trebui început de foarte devreme exercițiul lecturii cu voce tare. Din viața intrauterină și, apoi, odată cu nașterea copilului, permanentizat, rutinizat, în interiorul familiei și al grădiniței. Avem nevoie de o zi a lecturii să îi celebrăm importanța, dar lectura este important de făcut în fiecare zi, periodic, de la cele mai mici vârste. Gustul pentru a citi îl putem compara cu deprinderile primare. Învățăm să ne placă să citim, învățăm să fim curioși să descoperim. Dacă nu avem de la cine să aflăm, să încercăm acest gust, cum vom putea deprinde exercițiul și mai apoi plăcerea? Cred că fiecare inițiativă în parte contează. E o cărămidă la un întreg. Azi eu, mâine tu, poimâine, mai mulți. Important este să înțelegem că avem o nevoie acută și să identificăm pentru ea soluții. Mai stangace, mai inspirate, din încercare iese succesul, cu perseverență și bune intenții. Mai ales pentru ei, pentru cei care reprezintă mâinele, viitorul”, conchide Maria Manea.
Se încarcă comentariile...
