Noile pacte revizioniste ce amenință alianțele SUA. Potențialul lor de destabilizare a lumii pe termen lung
0Atena antică a fost la cârma Ligii de la Delos. Cancelarul german Otto von Bismarck a jucat cu abilitate jocul alianțelor europene în secolul XIX. Coalițiile care au câștigat războaie mondiale au fost aproape globale. Dar nicio alianță pe timp de pace nu a fost atât de vastă, durabilă și eficientă precum cea condusă de Washington de la al Doilea Război Mondial încoace. Alianțele SUA au pacificat ceea ce erau odată câmpuri de măcel, realizând o balanță a puterii care favorizează democrațiile, scrie Hal Brands, profesor la Johns Hopkins School of Advanced International Studies și cercetător la American Enterprise Institute, într-o amplă analiză pentru revista „Foreign Affairs”.
Totuși tocmai existența și realizările acestora ar putea face mai greu de înțeles provocările cu care se confruntă azi. De-a lungul Euroasiei, inamicii Washingtonului se unesc. China și Rusia au un parteneriat strategic „nelimitat”. Iranul și Rusia consolidează o relație militară pe care responsabilii americani o consideră o „amenințare profundă” la adresa „întregii lumi”. Prieteniile iliberale între Moscova și Phenian, Beijing și Teheran înfloresc. America s-ar putea întreba facă aceste relații interconectate vor forma cândva o alianță formală între inamicii SUA – o reflectare în oglindă a instituțiile pe care Washingtonul însuși le conduce. Indiferent însă de răspuns, nu asta este întrebarea.
Americanii tind să-și imagineze alianțele pe modelul celor proprii – ca pe un set de relații formale, puternic instituționalizate între țări unite atât prin garanții obligatorii de securitate, cât și prin prietenii autentice și încredere. Totuși istoria ne amintește că alianțele pot sluji multe scopuri și pot lua multe forme.
Unele alianțe nu sunt altceva decât pacte de neagresiune care permit prădătorilor să-și devoreze prada în loc să se devoreze între ei. Unele alianțe sunt parteneriate militar-tehnologice prin care țările construiesc și împărtășesc capacitățile de care au nevoie pentru a distruge status quo-ul. Unele dintre cele mai distructive alianțe din lume s-au caracterizat prin prea puțină coordonare și chiar mai puțină afecțiune; doar înțelegeri grosolane menite să atace ordinea existentă din toate părțile. Alianțele pot fi secrete sau deschise, formale sau informale. Ele pot fi dedicate păstrării păcii sau favorizării agresiunii. O alianță este doar o grupare de state care urmărește obiective comune. Iar relații care păreau mult mai puțin impresionante decât alianțele americane de astăzi au provocat totuși cutremure geopolitice în trecut.
Este cheia înțelegerii relațiilor dintre oponenții SUA, azi. Aceste relații pot fi ambigue și ambivalente; pot fi lipsite de garanții formale de apărare, în timp ce sporesc totuși puterea militară pe care statele revizioniste o pot aduna și reduc izolarea strategică cu care aceste țări s-ar putea confrunta altminteri. Măresc presiunea asupra unui sistem internațional periclitat, ajutându-i pe membrii lor să conteste puterea SUA pe mai multe fronturi în același timp. Iar dacă oponenții SUA și-ar extinde cooperarea în viitor - împărtășind o tehnologie de apărare mai avansată sau colaborând mai mult în situații de criză sau de conflict - ar putea perturba echilibrul global în moduri chiar mai îngrijorătoare. Este posibil ca SUA să nu se confrunte niciodată cu o singură ligă de ticăloși. Dar nu ar fi nevoie de o versiune iliberală și revizionistă a NATO pentru a provoca crize unei superputeri suprasolicitate.
Alianțele excepționale ale SUA
Alianțele sunt modelate de circumstanțe, iar alianțele americane - în special NATO și cele indo-pacifice - sunt produse ale Războiului Rece timpuriu. Pe atunci, SUA se confruntau cu dubla dilemă de a descuraja Uniunea Sovietică și de a suprima tensiunile care au sfâșiat de două ori lumea occidentală. Contururile alianțelor americane au reflectat întotdeauna aceste fapte fondatoare.
În primul rând, alianțele americane sunt pacte defensive menite să prevină agresiunea, nu să participe la ea. Washingtonul și-a structurat alianțele astfel încât membrii lor să nu le poată folosi drept vehicule pentru revanșism teritorial; când s-au extins, au făcut-o cu acordul noilor membri. Sunt, totodată, alianțe nucleare: din moment ce singura modalitate în care o superputere îndepărtată putea să țină în frâu Armata Roșie era amenințarea cu escaladarea nucleară, problemele de strategie nucleară au dominat de la început politica alianțelor. Din motive conexe, alianțele americane sunt asimetrice. Washingtonul își asumă de mult timp o parte inegală din povara militară, în special în materie nucleară, pentru a evita un scenariu în care țări precum Germania sau Japonia și-ar putea destabiliza regiunile- și să-și înspăimânte fostele victime - prin clădirea de capacități de apărare proprii.
În pofida acestui aspect, alianțele din SUA sunt profund instituționalizate: sunt caracterizate de cooperare și interoperabilitate remarcabile dezvoltate în decenii de pregătire pentru a lupta ca o echipă. Sunt și democratice; au supraviețuit atât de mult pentru că membrii lor de frunte au o miză comună și durabilă în păstrarea unei lumi sigure pentru liberalism. În fine, alianțele SUA sunt consfințite prin tratate scrise și angajamente publice. Este ceva firesc, întrucât democrațiile nu pot încheia cu ușurință tratate secrete. Este și vital, întrucât miezul oricărei alianțe americane este promisiunea Washingtonului de a-și ajuta prietenii dacă sunt atacați.
Aceste caracteristici au făcut alianțele SUA extrem de atractive, eficiente și stabilizatoare – motiv pentru care Europa și Asia de Est au fost într-atât de pașnice începând cu cel de-al Doilea Război Mondial și de ce Washingtonul are mai multe probleme să țină potențialii membri departe decât să-i ademenească.
Pactele prădătorilor
Nu este prima dată când cele mai agresive state ale lumii s-au unit. La mijlocul secolului al XX-lea, o gamă de puteri revizioniste au creat combinații maligne pentru a servi atacurilor lor asupra status quo-ului.
În 1922, o Republică de la Weimer încă democratică și Uniunea Sovietică au semnat Pactul de la Rapallo, ce a promovat cooperarea dintre acești doi perdanți ai Primului Război Mondial. Între 1936 și 1940, Italia fascistă, Germania nazistă și Japonia imperială au semnat acorduri care au culminat cu Pactul tripartit , o alianță laxă angajată în realizarea unei „noi ordini a lucrurilor” totalitare în întreaga lume. Pe parcurs, Berlinul și Moscova au încheiat Pactul Molotov-Ribbentrop, un tratat de neagresiune care includea protocoale privind comerțul și împărțirea Europei de Est. Și după ce un război fierbinte a făcut loc Războiului Rece, liderul sovietic Iosif Stalin și liderul chinez Mao Zedong au negociat o alianță chino-sovietică care i-a unit pe cei doi giganți comuniști în lupta lor împotriva lumii capitaliste.
Acestea au fost unele dintre cele mai disfuncționale și nefericite parteneriate din istorie. În unele cazuri, au fost armistiții temporare între rivali mortali. Nu a existat nicidecum ceva asemănător cu cooperarea profundă și simpatia strategică care caracterizează alianțele americane de astăzi. Nu este deloc surprinzător: regimuri atât de vicioase și ambițioase precum Germania lui Adolf Hitler, Uniunea Sovietică a lui Stalin și China lui Mao nu împărtășeau altceva decât dorința de a întoarce lumea pe dos.
Pactul de la Rapallo nu a fost o alianță în adevăratul sens al cuvântului: a fost în principal una de detensionare în Europa de Est, regiune în care atât Germania, cât și Uniunea Sovietică sperau să se extindă în cele din urmă. Dar pactul și protocoalele secrete care îl însoțeau au impulsionat inovațiile militare perturbatoare ale unor proscriși internaționali - în special Germania. În locații ascunse în interiorul Uniunii Sovietice, Germania a început să dezvolte tancuri și avioane pe care Tratatul de la Versailles i le refuzase, precum și concepte operaționale pe care le va folosi mai târziu cu mare succes. Acest parteneriat secret s-a prăbușit când Hitler a preluat puterea, dar nu înainte de a-i oferi un avans vital și mortal în cursa Europei pentru reînarmare din anii 1930.
Alte pacte revizioniste au redus costurile agresiunii prin reducerea izolării cu care s-ar fi confruntat autorii acesteia. Pactul Molotov-Ribbentrop - „noul Rapallo” pe care Hitler l-a semnat cu Stalin în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial - a durat mai puțin de doi ani. Dar, în această perioadă, a protejat Germania de efectele blocadei britanice, oferindu-i acces la produsele alimentare, mineralele și energia sovietice și oferind un canal prin care Hitler putea avea acces la imperiul în creștere al Japoniei în Asia.
Molotov-Ribbentrop a permis, totodată, extinderea violentă pe un front prin domolirea tensiunilor pe alte fronturi; în acest sens, a fost un tratat de neagresiune care a încurajat o agresiune care să distrugă lumea. Pactul a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, asigurându-l pe Hitler că poate lupta împotriva Poloniei și a democrațiilor occidentale fără intervenția Uniunii Sovietice - și a declanșat acapararea sovietică de teritorii din Finlanda până în Basarabia, asigurându-l pe Stalin că își poate reorganiza periferia fără intervenția Berlinului. Timp de doi ani cruciali, Molotov-Ribbentrop a făcut din Europa un paradis pentru prădători, eliberându-i de amenințarea conflictului dintre ei.
Noile pacte revizioniste
Un parteneriat chinezo-rus în continuă expansiune unește cele mai mari și mai ambițioase două state din Eurasia. În relațiile de lungă durată ale Rusiei cu Coreea de Nord și Iranul ajutorul și influența circulă acum în ambele sensuri. China se apropie mai mult de Iran, pentru a completa alianța sa veche de zeci de ani cu Coreea de Nord. De ani de zile, Phenianul și Teheranul au colaborat pentru a fabrica rachete și face rele. Nu este vorba de o o singură coaliție revizionistă, ci de o rețea mai complexă de legături între puterile autocratice care urmăresc să-și reordoneze regiunile și, astfel, să reordoneze lumea.
Rusia, China și Coreea de Nord au granițe terestre comune. Iranul poate ajunge în Rusia prin intermediul mării sale. Această invulnerabilitate la acces facilitează legăturile dintre revizioniștii Eurasiei - la fel cum războiul din Ucraina îi împinge mai aproape unii de alții, făcând Rusia mai dependentă și mai dispusă să încheie înțelegeri cu frații săi autocrați.
Aceste relații au limitele lor. Dintre revizioniștii eurasiatici, doar China și Coreea de Nord au un tratat formal de apărare. Cooperarea militară se extinde, dar niciunul dintre aceste parteneriate nu rivalizează nici pe departe cu NATO în ceea ce privește interoperabilitatea sau cooperarea instituționalizată. Acest lucru se datorează în parte faptului că tensiunile istorice și neîncrederea sunt omniprezente: ca un exemplu, China încă revendică ocazional teritorii pe care Rusia le consideră ale sale.
Implicații
În prezent, China și Rusia urmăresc dezvoltarea în comun a elicopterelor, a submarinelor de atac convenționale, a rachetelor și a sistemelor de avertizare timpurie pentru lansarea rachetelor. Cooperarea lor include din ce în ce mai mult inițiative obscure de coproducție și de partajare a tehnologiei, mai degrabă decât un simplu transfer de capacități finite. Dacă într-o zi Statele Unite se vor lupta cu China, se vor lupta cu un inamic ale cărui capacități au fost îmbunătățite în mod substanțial de Moscova.
Iranul a vândut Rusiei rachete și drone pentru a le folosi în Ucraina, ajutând-o chiar să construiască instalații care le pot produce pe acestea din urmă la scara pe care o cere un război modern. Rusia, în schimb, s-ar fi angajat să livreze Iranului apărare aeriană avansată, avioane de luptă și alte capacități care ar putea schimba echilibrul în disputatul Orient Mijlociu.
La fel cum Hitler s-a bazat cândva pe resursele eurasiatice pentru a contracara blocada britanică, Putin se bazează acum pe China pentru a atenua daunele economice ale confruntării cu Occidentul. Se vor întâmpla tot mai mult astfel de lucruri, pe măsură ce revizioniștii cultivă rețele - fie că este vorba de Coridorul internațional de transport nord-sud care leagă Iranul de Rusia sau de blocul comercial și financiar eurasiatic pe care îl construiește Beijingul - pentru a-și menține comerțul în afara razei de acțiune a Washingtonului.
În plus, aceste relații maximizează riscul de instabilitate violentă la unele frontiere, minimizându-l la altele. Frontiera dintre China și Rusia a fost cândva cea mai militarizată din lume. Astăzi, însă, un pact de neagresiune de facto l-a eliberat pe Putin de amenințarea unui conflict cu China, permițându-i să își arunce aproape întreaga armată asupra Ucrainei. China, de asemenea, poate face presiuni mai puternice împotriva pozițiilor americane în Asia maritimă, deoarece are o Rusie prietenoasă în spate. Beijingul și Moscova nu au nevoie să lupte umăr la umăr, așa cum face Washingtonul cu aliații săi, dacă luptă spate în spate împotriva lumii liberale.
Aceleași prietenii oferă un alt beneficiu perturbator prin creșterea perspectivei de solidaritate autocratică în situații de criză. Timp de decenii, alianța Coreei de Nord cu China a constrâns Washingtonul să răspundă mai ferm la provocările acesteia. Mai recent, beligeranța crescândă a liderului nord-coreean Kim Jong Un poate fi alimentată de o așteptare (justificată sau nu) că Putin îi va acoperi spatele. De asemenea, într-o viitoare confruntare cu privire la programul nuclear iranian, parteneriatul militar în plină expansiune al Teheranului cu Moscova i-ar putea oferi un sprijin diplomatic mai puternic - și arme mai bune - cu care să reziste. La rândul lor, China și Rusia desfășoară exerciții militare în zone de potențial conflict, de la Marea Baltică la Pacificul de Vest. Aceste activități pot fi menite să semnaleze că o putere revizionistă nu va sta pur și simplu pe margine în timp ce Washingtonul se ocupă de o alta.
Nu în ultimul rând, revizioniștii se bucură de o simbioză perversă prin slăbirea ordinii internaționale din mai multe direcții în același timp. Rusia brutalizează Ucraina și amenință Europa de Est, în timp ce Iranul și intermediarii săi săi seamănă dezordine violentă în Orientul Mijlociu. China devine din ce în ce mai amenințătoare în Pacific, în timp ce Coreea de Nord își duce mai departe programele de rachete și nucleare. Toate acestea creează un sentiment omniprezent că ordinea globală se erodează. Totodată, ridică dileme acute pentru Washington: a se vedea dezbaterile americane privind Ucraina versus Taiwan, războaiele actuale de astăzi versus războaiele potențiale de mâine.
Revizioniștii din Eurasia ar putea crea alte dileme prin cooperarea mai strânsă în situații de criză. Dacă Rusia ar desfășura forțe navale în Marea Chinei de Est pe fondul unor tensiuni puternice între SUA și China - sau dacă Moscova și Beijingul ar trimite nave în Golful Persic în timpul unei crize între Iran și Occident - acestea ar putea face teatrul operațional mai complicat pentru forțele americane, crescând riscul ca o luptă cu unul să declanșeze o escaladare nedorită cu ceilalți. Puterile revizioniste ar putea chiar să se ajute reciproc într-un război.
Într-un conflict între SUA și China, Rusia ar putea desfășura operațiuni cibernetice împotriva logisticii și infrastructurii americane pentru a îngreuna mobilizarea și proiectarea puterii Washingtonului. O putere revizionistă ar putea umple lacunele critice de capacitate, fie prin realimentarea unui prieten atunci când munițiile cheie se termină, fie - așa cum a făcut China în Ucraina - prin furnizarea de componente vitale care nu se califică drept ajutor "letal". Sau și-ar putea poziționa forțele în moduri amenințătoare. În timpul unei ciocniri între Statele Unite și China, Rusia ar trebui doar să deplaseze forțe amenințătoare spre Europa de Est pentru a determina Washingtonul să ia în considerare probabilitatea unor conflicte pe două fronturi.
Oficialii americani ar trebui să ia în considerare modul în care parteneriatele acestor rivali ar putea evolua în moduri neașteptate sau neliniare. Istoria recentă este instructivă. Deși relația strategică sino-rusă a luat naștere de-a lungul deceniilor, aceasta - ca să nu mai vorbim de legăturile Moscovei cu Pheninan și Teheran - s-a maturizat considerabil în timpul războiului din Ucraina. Cum ar putea o viitoare criză privind Taiwanul, care ar declanșa sancțiuni americane aspre împotriva Chinei, să afecteze analiza cost-beneficiu a Beijingului cu privire la o alianță și mai profundă cu Rusia? Sau cum ar putea o prăbușire mai profundă a ordinii într-o regiune să tenteze puterile revizioniste să își intensifice campaniile în altele? se întreabă Hal Brands, profesor la Johns Hopkins School of Advanced International Studies și cercetător la American Enterprise Institute, într-o amplă analiză pentru revista „Foreign Affairs”.
Se încarcă comentariile...
