Interviu cu un celebru neurochirurg belgian, cu origini basarabene: „În Moldova este o parte din inima mea“

Este unul dintre cei mai buni neurochirurgi din lume şi un nume greu în medicina modernă. Pe lângă multitudinea de realizări şi distincţii, biografia sa mai ascunde un detaliu relevant: se trage din Basarabia. Vorbeşte cu licăriri în ochi despre originile sale şi despre fericirea miilor de oameni pe care i-a salvat, atât pe masa de operaţie, cât şi prin proiecte derulate în diverse ţări ale lumii.

„Adevărul“: Domnule profesor, împărtăşiţi-ne povestea familiei dumneavoastră. Ce vă leagă de Moldova?

Jacques Brotchi: Părinţii mei sunt evrei din Basarabia. Tatăl meu, Isac Broţchi, s-a născut în satul Vertiujeni (astăzi în raionul Floreşti), iar mama, Haia, la Soroca. La 18 ani, tata a decis să facă medicina în Belgia, la Liège. Mama, la fel. Au plecat pentru că în Basarabia de atunci evreii nu puteau urma o universitate. S-au cunoscut şi s-au căsătorit acolo. Mama a revenit acasă în 1936 ca să-şi revadă familia. După reîntoarcerea ei în Belgia a început războiul şi în ’42 m-am născut eu. O parte din rude au fost deportate în lagărele de concentrare naziste, iar alţii – în Siberia. Doar bunicul după tată a rămas la Bălţi, l-am văzut o sigură dată în viaţă. În 1958, împreună cu tata, într-un mod excepţional am obţinut viza sovietică şi ne-am întâlnit la Cernăuţi. Aveam vârsta la care tatăl meu şi-a părăsit ţara. Nu voi uita niciodată momentul când am coborât pe peron, tata l-a îmbrăţişat pe bunicul şi i-a spus: «Ţi-l prezint pe fiul meu». Pe bunica după mamă toţi o credeau moartă, însă ea reuşise să revină din Siberia, la începutul anilor ’50. S-a dus la fiica sa mai mare, la Bucureşti, a bătut la uşă şi a lăsat-o perplexă. Pe ea am văzut-o de mai multe ori, pentru că după aceea a plecat în Israel, apoi a venit să ne viziteze. Între timp, părinţii au obţinut cetăţenia belgiană, dar eu am spus mereu că vin din România (belgienii nu ştiu de Basarabia). În anul 2000, la un congres al neurochirurgilor, la Bucureşti, s-a apropiat de mine un domn şi m-a întrebat de unde exact provin. I-am povestit şi aşa am făcut cunoştinţă cu profesorul Zapuhlîh (n.r. dr. med. Grigore Zapuhlîh, directorul Clinicii de Neurochirurgie la Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie din Chişinău). Am descoperit că, de fapt, sunt moldovean şi de atunci urmăresc îndeaproape de tot ce se întâmplă aici.

Cum aţi ales să faceţi medicină?

Asta mi-am dorit dintotdeauna, deşi părinţii mă convingeau să renunţ. Au trecut prin vremuri grele pentru că, fiind stomatologi, dar străini, ei nu-şi puteau deschide un cabinet privat. Chiar având studii superioare, toată viaţa au lucrat ca asistenţi medicali. După război, legea belgiană a obligat străinii să repete toate examenele, începând cu cele de liceu. Mi-l amintesc pe tata cum repeta declinaţiile latineşti pentru un test. Până la urmă, ambii au luat examenele cu brio şi au obţinut aceeaşi diplomă, doar că pe o altă hârtie. Nu şi-au dorit pentru mine aceeaşi profesie dificilă, însă eu eram sigur. Întâi, am descoperit anatomia creierului, apoi – neurochirurgia şi a fost dragoste de la prima vedere. De fapt, calea mea profesională a fost chiar mai dură decât a părinţilor. Atunci nu erau scanere şi navigatoare, lucram de gardă zi şi noapte, dar nu regret nimic.

De-a lungul anilor, aţi avut, probabil, şi multe momente frumoase. Vă simţiţi împlinit din punct de vedere profesional?

Am operat o mulţime de oameni, inclusiv copii. Cel mai minunat e să vezi fericirea în ochii bolnavului atunci când se trezeşte. Încă respiră prin tub, nu poate vorbi, priveşte în neştire, înţelege că e viu şi îi citeşti recunoştinţa pe chip. Frumoase sunt şi legăturile pe care le păstrez cu pacienţii. De exemplu, când cineva mă vizitează după cinci ani de la intervenţie ca să mă salute sau când un tânăr pe care l-am operat în copilărie mă invită la nuntă. Suntem ca o mare familie şi asta mă face să mă simt împlinit. Bineînţeles, există şi situaţii mai triste şi nu neapărat pentru că medicul a comis o eroare. Deşi aparent suntem la fel, creierul uman este imprevizibil, diferenţa o fac detaliile. Nu voi merge niciodată la un medic care afirmă că are 100% reuşită, pentru că minte. Important e ca, după ce o operaţie a eşuat, doctorul să recunoască asta. Aici nu e loc de prea multă modestie. Eu sunt mereu aproape de familiile pacienţilor, le explic de ce lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. De asemenea, de fiecare dată îmi adun echipa şi identificăm greşelile, ca să le evităm pe viitor.

Când aţi venit pentru prima dată în Moldova?

În 2002, la invitaţia domnului Zapuhlîh. Am văzut cum lucrează neurochirurgii aici, am făcut cunoştinţă cu rectoratul Universităţii de Medicină, am vizitat Soroca şi am primit titlul de cetăţean de onoare al localităţii. Paradoxal, nu? Mama părăseşte locul de baştină din cauza antisemitismului, iar eu, peste ani, devin cetăţean de onoare. Am mers şi la cimitir ca să găsesc urme ale familiei mele, dar a fost imposibil. În schimb, am văzut locul unde a fost cândva casa mamei. Astăzi, acolo e doar o piatră şi un cartier ţigănesc în apropiere. La un an după vizita mea, domnul Zapuhlîh  ne-a vizitat în Belgia, i-a adus mamei fotografii vechi cu Soroca şi o mică ulcică cu ţărână: «E pământ din grădina dumnevoastră», i-a spus. Mama a păstrat-o până la moarte.

FOTO: Întâmpinat cu pâine şi sare în una dintre vizitele la Soroca

De atunci, aţi revenit de mai multe ori la Chişinău. Ce impresii v-a lăsat ţara noastră?

Mâncarea e foarte gustoasă şi îmi reaminteşte de bucătăria evreiască, iar vinul mi se pare tot mai bun de fiecare dată când revin. Dacă ar fi să comparăm cu acum 11 ani, lucrurile au evoluat. Atunci, era o ţară mult mai săracă. Acum, văd maşini mai multe şi mai scumpe, drumuri mai bune, calitatea vieţii s-a schimbat. Am întâlnit aici doar persoane drăguţe, cu inimă mare. La spitalul Erasme, unde lucrez, am avut de multe ori rezidenţi din Moldova, care s-au adaptat rapid şi s-au integrat uşor în echipă. Asta vorbeşte despre natura moldovenilor. E trist că predomină problema migraţiei. Când venisem pentru prima dată, aici erau peste patru milioane de oameni, acum sunt vreo trei şi jumătate. Este important ca tinerilor să le fie asigurată posibilitatea să rămână sau să revină, să ajute ţara să se dezvolte. E dificil, de acord, dar dacă există voinţă politică şi mijloace, atunci e fezabil. Tinerii moldoveni merită investiţii, pentru că sunt foarte inteligenţi, mândri de originile lor şi dornici de reuşită.

Este vreo diferenţă între specialiştii de la noi şi cei europeni?

Niciuna. Aveţi o universitate foarte bună şi medici bine formaţi. Problema e în resurse, nu în nivelul intelectual. După ce absolvesc, se formează două categorii: cei care continuă, pentru că au acces la medicina modernă, şi cei care rămân în urmă, pentru că sunt privaţi de ea. De aici porneşte diferenţa.

Odată ce vorbim de resurse, care sunt elementele unui sistem medical bun?

Primordială rămâne echipa, medicina nu e „one man show“. Cele mai dificile operaţii ale mele au avut succes pentru că am avut un anesteziolog bun lângă mine şi infirmiere remarcabile, care-mi ofereau bisturiul înainte să-l cer şi îngrijeau bine pacienţii după operaţie. Şeful echipei trebuie să devină un exemplu, să fie mereu pe teren, primul care vine dimineaţa şi ultimul care pleacă. De asemenea, e necesar un sistem care să permită lucrul 24 din 24 de ore, tehnică de calitate şi medici-tehnicieni care să o poată mânui. Nu în ultimul rând, e necesară implicarea autorităţilor, să facă investiţii şi să asigure un nivel înalt al medicinei sociale. Efortul draconic al doctorilor trebuie recompensat, fie prin salarii, fie prin mijloace şi oportunităţi. Cred că e corect să fie o combinaţie între medicină publică şi privată. Dacă un medic îşi permite, după încheierea turei la spital, să lucreze câteva ore şi într-o clinică privată, e salutabil.

Cum apreciaţi sistemul de sănătate din Moldova?

Nu pot să critic sau să laud, pentru că nu-l cunosc cap-coadă, dar pot puncta unele aspecte. Într-un sistem ideal, toate păturile au acces la servicii de calitate şi sunt tratate cu aceeaşi atitudine. Spre exemplu, în Belgia, oamenii nu stau în rând la cabinet, respectiv, nu există ideea „să plătesc medicului ca să mă consulte primul“. Numesc asta medicină la două viteze şi sunt împotrivă. Noi plătim în plus doar pentru confort, îngrijirea, însă, e aceeaşi pentru toţi. E ca şi cum aţi zbura la clasa economă sau la VIP. Spitalele publice sunt bine echipate, medicii au salarii acceptabile. Autorităţile reacţionează imediat ce într-o clinică privată apare un aparat de ultimă generaţie şi, astfel, se menţine un sistem medical, nu două. 

De ce aţi decis să investiţi în medicina de la noi?

Întâi de toate, pentru că aici e o parte din inima mea, dar şi datorită relaţiei cu profesorul Zapuhlîh. Timp de patru ani, cât am prezidat Federaţia Mondială de Neurochirurgie, am insistat ca membrii acestei mari comunităţi să stabilească legături, pentru că schimburile de experienţă şi reţetele de succes sunt foarte importante. Am promovat Asociaţia Neurochirurgilor din Moldova şi am făcut tot posibilul ca mediul de aici să devină mai dotat şi mai competitiv.

FOTO: Medicul a primit diploma de gradul I Guvernului Moldovei

Aţi discutat la Chişinău şi despre crearea unei asociaţii a medicilor moldoveni din diasporă. Care ar fi rolul acestei structuri?

Moldova are mulţi cetăţeni plecaţi peste hotare care au succese în domeniul medical. Cu siguranţă, mulţi dintre ei vor să-şi ajute ţara de origine. Pentru asta e necesară o structură care să favorizeze comunicarea şi schimbul de experienţă. Imaginaţi-vă ca un moldovean din Australia şi altul din Canada să se reunească într-o zi la un congres la Chişinău. În plus, ei ar putea primi stagiari din Moldova în spitalele unde lucrează. Ar servi şi ca instrument de lobby pentru ţara voastră pentru a fi acceptată în diferite structuri internaţionale. Dar trebuie să-i găsim, mai întâi, pe acei oameni.

Ce alte planuri legate de Moldova mai aveţi?

Acum, de exemplu, îl ajut pe domnul Zapuhlîh să achiţioneze un sistem de neuronavigaţie, asemănător cu GPS-ul la maşini. Acesta permite navigarea prin creierul uman în timpul intervenţiei şi astfel pot fi evitate obstacole pe care aparatele de rezonanţă nu le depistează, dar care pot lăsa omul paralizat. Un astfel de sistem nu există în Moldova, deşi eu îl utilizez de mai bine de 15 ani.

CV Jacques Brotchi

Funcţie: neurochirurg, profesor universitar, membru în Parlament;

Vârstă: 71 de ani;

Studii: Facultatea de Medicină a Universităţii din Liège (1967), specializare în neurochirurgie (1981);

Titluri onorifice: comandant al Ordinului Léopold (Belgia), cavaler al Legii de Onoare (Franţa), al Ordinului Dannebrog (Danemarca) şi al Ordinului de Merit Civil (Spania). În 1988 regele Baudoin al Belgiei îl înnobilează cu titlul de cavaler, iar în 2007 regele Albert îl ridică la rangul de baron;

Carieră: În 1981 a fondat serviciul de neurochirurgie la spitalul Erasme din Bruxelles. Între 2005-2009 a condus Federaţia Mondială de Neurochirurgie. A publicat peste 370 de articole ştiinţifice, este laureat a numeroase premii internaţionale, membru al multor societăţi de neurochirurgie şi academii din Belgia, Franţa, Israel, SUA, Japonia, Brazilia ş.a. Este preşedinte de onoare al Asociaţiei Neurochirurgilor din Moldova şi a primit recent diploma Guvernului de Gradul I pentru suportul acordat în formarea specialiştilor moldoveni şi promovarea relaţiilor de colaborare în domeniul cercetării.