Israelul, în pragul unei crize politice. Netanyahu pierde teren, dar înlăturarea sa de la putere nu este garantată

Benjamin Netanyahu a pierdut majoritatea parlamentară care i-a permis să conducă Israelul în ultimii patru ani. Principalul său rival, Gadi Eisenkot, are însă o misiune dificilă: trebuie să unească partide cu viziuni ideologice diferite pentru a forma un nou guvern.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu Foto: EPA/EFE

Mecanismele politice din Israel au început să se miște în urma alegerilor, însă acest lucru nu înseamnă că țara va avea în curând un nou guvern, relatează CNN.

Premierul Benjamin Netanyahu nu mai dispune de majoritatea parlamentară care l-a menținut la putere în ultimii patru ani. În schimb, principalul său adversar, Gadi Eisenkot, a primit sarcina de a forma următorul guvern. Chiar dacă beneficiază de un sprijin parlamentar aparent suficient, înlăturarea celui mai longeviv premier din istoria Israelului se anunță dificilă.

Pe hârtie, Eisenkot poate conta pe 67 dintre cele 120 de mandate ale Knessetului, parlamentul israelian. Problema este că aceste voturi provin de la șase partide cu orientări ideologice foarte diferite, de la dreapta politică până la formațiuni arabe.

Pentru Eisenkot, un politician fără experiență îndelungată în funcții de conducere politică, provocarea este să convingă aceste formațiuni să colaboreze, atât pentru învestirea guvernului, cât și pentru susținerea acestuia pe parcursul mandatului.

Timp de decenii, Netanyahu a reușit să păstreze loialitatea partidelor din propria tabără. Chiar și atunci când apăreau tensiuni, el găsea de regulă soluții pentru a gestiona disputele și a menține coaliția unită.

Eisenkot nu are aceeași experiență. Deși în tabăra sa se află politicieni cu vechime, el trebuie acum să îi aducă la un numitor comun: formarea unui guvern care să îl înlocuiască pe Netanyahu.

Cum se formează, în mod normal, un guvern în Israel

În majoritatea alegerilor din Israel, la fel ca în alte democrații parlamentare, un partid sau o alianță obține sprijinul majorității parlamentarilor. În Knesset, majoritatea înseamnă cel puțin 61 de mandate din totalul de 120.

Liderul formațiunii care reușește să obțină această susținere devine, de regulă, prim-ministru.

După alegerile din 2022, Netanyahu a obținut sprijinul a 64 de parlamentari. Ulterior, coaliția sa a câștigat încă patru mandate, ajungând la o majoritate de 68 de locuri. Guvernul a rezistat întregului mandat, o situație care nu se mai înregistrase din 1988.

Acum, Netanyahu mai este susținut de doar 46 de parlamentari, mult sub pragul necesar pentru o majoritate. Eisenkot are în schimb 67 de mandate de partea sa, însă nu toate partidele care le dețin au convenit să colaboreze.

Poate Israelul avea un guvern fără majoritate parlamentară?

Rezultatul alegerilor a creat un blocaj politic complicat, în care niciuna dintre tabere nu are o cale clară spre formarea unui guvern.

Blocul lui Netanyahu, care avea 53 de mandate înainte de scrutin, a coborât la 46. O schimbare importantă a fost decizia partidului ultraortodox Iudaismul Unit al Torei de a nu-l mai susține pe premier, deși formațiunea i-a fost mult timp un aliat apropiat.

Opoziția a obținut 67 de mandate, însă 19 dintre acestea aparțin celor două partide arabe: Lista Comună și Ra'am. Sprijinul lor devine astfel esențial pentru orice încercare de înlocuire a lui Netanyahu.

Colaborarea cu aceste formațiuni rămâne însă controversată. Mulți israelieni evrei, inclusiv unii dintre adversarii premierului, nu consideră partidele arabe drept parteneri politici legitimi.

Totuși, acestea ar putea susține din afara coaliției un guvern minoritar, oferindu-i sprijinul parlamentar necesar pentru a rămâne la putere.

Un guvern minoritar are mai puțin de 61 de parlamentari care îl susțin direct, dar poate funcționa dacă primește sprijinul unor deputați care nu ocupă funcții în cabinet.

Legislația israeliană prevede că un guvern poate fi învestit cu votul unei majorități simple. Prin urmare, acesta poate prelua puterea dacă adversarii săi sunt divizați sau se abțin de la vot. Înlăturarea lui este însă mai dificilă: este necesară o majoritate parlamentară care să susțină, în același timp, o alternativă concretă de guvernare.

Planul lui Eisenkot este formarea unui „guvern de urgență națională”. Acesta ar fi un executiv minoritar alcătuit din cele patru partide evreiești de opoziție, care însumează 48 de mandate:

-Yashar, formațiunea condusă de Eisenkot;

-Împreună, condusă de foștii premieri Naftali Bennett și Yair Lapid;

-Yisrael Beiteinu, condus de Avigdor Liberman;

-Democrații, formațiunea de stânga condusă de Yair Golan.

Partidele arabe nu ar intra în coaliție, dar ar putea garanta sprijinul parlamentar necesar supraviețuirii guvernului, în schimbul unor concesii politice.

Israelul a mai avut guverne minoritare, însă niciodată imediat după alegeri. În 1993, al doilea guvern condus de Yitzhak Rabin a devenit minoritar după retragerea partidului ultraortodox Shas din coaliție. Executivul a mai rezistat doi ani, cu sprijinul extern al unor partide arabe.

O altă posibilitate ar fi obținerea sprijinului partidului Iudaismul Unit al Torei. Deși formațiunea a fost în mod tradițional aliată cu Netanyahu, refuzul său de a-l recomanda pe premier în consultările prezidențiale de după alegeri a deschis calea unor negocieri.

Partidul ar putea să se abțină de la vot sau chiar să susțină un guvern minoritar condus de Eisenkot, extinzând astfel sprijinul parlamentar dincolo de partidele arabe. O asemenea înțelegere ar presupune însă concesii din partea lui Eisenkot.

Cine blochează planul lui Eisenkot

Principalul obstacol în calea planului lui Eisenkot este, în acest moment, Avigdor Liberman.

Fost ministru al apărării, de externe și al finanțelor, Liberman refuză să intre într-un guvern care depinde de sprijinul partidelor arabe. El susține că un executiv minoritar ar avea o durată de viață scurtă și ar contribui, în cele din urmă, la consolidarea poziției lui Netanyahu.

Liberman propune o altă soluție: formarea unei coaliții cu 61 de mandate, care să includă partidele ultraortodoxe, dar să excludă formațiunile arabe. El consideră că, odată instalat un asemenea guvern, unii parlamentari din Likud, partidul lui Netanyahu, ar putea trece de partea noii majorități.

Liberman a renunțat la opoziția sa tradițională față de includerea partidelor ultraortodoxe într-o coaliție. Planul său intră însă în conflict cu una dintre principalele promisiuni ale opoziției: eliminarea scutirii generale de la serviciul militar obligatoriu pentru bărbații ultraortodocși.

Partidele ultraortodoxe vor să păstreze această scutire și chiar să o consolideze. În schimb, Eisenkot, Liberman și alți lideri ai opoziției au susținut în campanie principiul serviciului militar universal.

Orice acord ar necesita, așadar, concesii ideologice importante. Deocamdată, o înțelegere pare dificilă, mai ales că partidul Shas continuă să îl susțină pe Netanyahu, chiar dacă Iudaismul Unit al Torei pare mai deschis negocierilor.

Strategia lui Liberman riscă să submineze planul unui guvern minoritar, dar cei doi lideri ai opoziției își coordonează următorii pași.

Chiar înainte de formarea unui nou executiv, opoziția intenționează să folosească majoritatea parlamentară pentru a prelua controlul asupra Knessetului. Printre măsurile avute în vedere se numără înlocuirea președintelui parlamentului, numit de Netanyahu, și a altor responsabili din structurile legislative. Ulterior, opoziția ar urma să înceapă promovarea unor proiecte de lege.

Ar putea Netanyahu și Eisenkot să împartă puterea?

Netanyahu încearcă să împiedice orice formă de cooperare politică între partidele evreiești și cele arabe.

În ultimele zile, premierul a publicat două înregistrări video în care a pledat pentru formarea unui „guvern de unitate națională”. Propunerea sa vine însă cu o condiție clară: el să rămână prim-ministru, iar întreaga sa alianță de dreapta și ultraortodoxă să facă parte din noul executiv.

În Israel, guvernele de unitate națională au fost formate în mod tradițional de cele mai mari două partide, atunci când rezultatul alegerilor a generat un blocaj politic.

După scrutinul din 1984, liderul laburist Shimon Peres și liderul Likud, Yitzhak Shamir, au condus împreună țara, împărțindu-și funcția de premier în baza unui acord de rotație. Cele două formațiuni au format din nou o alianță după alegerile din 1988.

Netanyahu a condus, la rândul său, două formule similare în ultimii ani.

În 2020, pe fondul crizei provocate de pandemia de Covid-19 și după trei alegeri fără un rezultat decisiv, Benny Gantz a acceptat să intre într-un guvern de urgență alături de Netanyahu. Conform acordului, Gantz urma să preia funcția de premier după 18 luni.

Netanyahu a încercat însă să evite transferul puterii. El a refuzat să aprobe bugetul de stat, ceea ce a provocat organizarea unor noi alegeri.

După atacul din 7 octombrie 2023, Gantz și Eisenkot au intrat în cabinetul de război. Amândoi au demisionat după opt luni, invocând nemulțumiri față de modul în care Netanyahu gestiona războiul din Gaza și față de lipsa unei strategii clare.

Eisenkot a respins apelurile premierului pentru un guvern de unitate națională, pe care le-a descris drept o „manevră patetică de imagine”.

El a afirmat că, dacă Netanyahu dorește cu adevărat o colaborare, ar trebui să renunțe la partenerii săi extremiști și să se alăture unui guvern condus de opoziție.

Deși Netanyahu nu pare dispus să se despartă de întreaga sa alianță, unii analiști consideră că ar putea accepta, în cele din urmă, să renunțe la colaborarea cu Itamar Ben Gvir, ministrul securității naționale. O despărțire de ministrul de finanțe Bezalel Smotrich și de partidele ultraortodoxe pare însă mai puțin probabilă.

Până acum, premierul nu a dat niciun semn că ar fi dispus să facă asemenea concesii. Opoziția consideră că apelurile sale la unitate urmăresc mai degrabă să împiedice formarea unui guvern care l-ar putea înlocui.

Mai poate Netanyahu să rămână la putere?

Deocamdată, Benjamin Netanyahu rămâne în funcție ca premier interimar, până la depunerea jurământului de către un nou guvern.

Eisenkot are la dispoziție 28 de zile, începând de duminica trecută, pentru a negocia cu partidele din tabăra sa împărțirea portofoliilor ministeriale, bugetele și principalele direcții politice. El poate solicita o prelungire de 14 zile.

Dacă nu reușește să formeze un guvern, mandatul va fi încredințat unui alt candidat, care va avea la dispoziție 28 de zile pentru negocieri.

În cazul în care Netanyahu va primi mandatul, este de așteptat să încerce să atragă de partea sa un partid sau parlamentari individuali din opoziție.

Eisenkot, Bennett, Liberman și Golan au declarat însă că nu vor intra într-un guvern condus de actualul premier.

Cum blocul lui Netanyahu se află la opt mandate distanță de majoritate, el ar avea nevoie de trecerea a cel puțin opt parlamentari individuali de partea sa. O astfel de operațiune politică ar fi dificilă.

Totuși, timpul ar putea lucra în favoarea premierului. Dacă Eisenkot eșuează, mandatul revine pentru alte 14 zile Knessetului, care trebuie să încerce să desemneze un nou candidat.

Dacă nici această etapă nu produce un rezultat, blocajul politic ar putea duce la organizarea unui nou scrutin.

Pe tot parcursul acestui proces, Netanyahu ar rămâne în funcție ca premier interimar, notează CNN.