China - „un pitic politic” pentru Orientul Mijlociu

Premierul chinez Wen Jiabao discută cu preşedintele turc Abdullah Gul. China e îngrijorată de răspândirea influenţei turceşti în Asia Centrală, unde există şi o numeroasă minoritate de etnie turcă.

În vâltorile din Orientul Mijlociu, China caută doar să nu-şi strice relaţia cu vreunul dintre statele arabe ori cu statul evreu. Fără vreun mesaj politic clar, Beijingul nu face decât să-şi apere interesele economice, dar iese câştigat din această afacere? Jurnalistul italian Francesco Sisci a dat câteva răspunsuri pentru FP România.

Cum îşi percepea China poziţia în Orientul Mijlociu înainte de Primăvara Arabă? Ce intenţii avea şi cum s-au schimbat acestea după revoltele din regiune? Au afectat relaţia Chinei cu regiunea?

Aceasta este o chestiune esenţială. Guvernului chinez, înainte de Primăvara Arabă, îi convenea să îşi dezvolte o politică precaută cu Orientul Mijlociu şi cu Israel, ţară cu care China şi-a dezvoltat nişte relaţii foarte bune în ultimii 20 de ani. Primăvara Arabă a schimbat complet acest scenariu, deoarece oferă un model de schimbare, de revoltă populară, care pare să poată schimba şi China aşa cum a schimbat Egiptul sau Tunisia.

Pe de altă parte, mai există un factor esenţial: Primăvara Arabă a arătat chinezilor că poate exista schimbare şi fără un obiectiv precis. Aşa cum nu a fost clar ce urma să rezulte după căderea lui Mubarak în Egipt sau a lui Gaddafi în Libia, nu este clar ce se va întâmpla în Siria după căderea regimului lui Bashar al-Assad. Această schimbare fără un obiectiv precis sperie China, deoarece este ceva care schimbă vechiul echilibru politic orice ar însemna asta. De fapt, în această situaţie, politica chineză se aseamănă cu cea israeliană, deoarece nici statul evreu nu este foarte încântat de Primăvara Arabă sau de Revoluţia de Iasomie.

De fapt asta este ceea ce interesează China cel mai mult: echilibrul politic. Acesta s-a schimbat acum şi se pot observa deja tensiuni între Israel şi Egipt - şi, poate, în câteva săptămâni sau luni, vor creşte şi tensiunile dintre Israel şi Siria. Vedem că rezultatul net al Primăverii Arabe este creşterea tensiunilor în regiune, fapt de care nu bucură China, cu toate că este departe geografic de Orientul Mijlociu.

A doua grijă a Chinei este pericolul de contagiune: Tunisia, Egipt, Libia, Siria... şi revoluţia se poate răspândi şi în Iran. Iar după Iran, poate şi în China. Chinezii o văd ca pe o contagiune şi le este teamă că americanii ar putea folosi această strategie pentru a submina autoritatea politică din ţara lor. Scenariul însă nu a devenit încă realitate. Guvernul din Siria este încă e pe picioare şi nu pare să plece niciunde. Contagiunea dinspre Siria înspre Iran este un alt semn de întrebare - se va întâmpla, cum...?

Cum percepeţi veto-ul Chinei asupra rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU în cazul Siriei?

China este preocupată de statu quo, simte că din acest punct de vedere politica ei este mai apropiată de cea a Israelului, anume că nu vrea să genereze instabilitate într-o zonă de mare instabilitate. De aici ar putea rezulta un război, ceea la rândul său ar genera şi mai multă instabilitate şi cine ştie ce se mai poate întâmpla.

Vedeţi vreo legătură între acest veto şi relaţiile strânse pe care China le are cu Iranul? Credeţi că, prin blocarea unei rezoluţii ONU asupra Siriei, China încearcă să protejeze influenţa Iranului în regiune?

Nu, China protejează statu-quo-ul. Însă China nu este foarte preocupată de relaţia sa cu Iranul. În ultimele luni China şi-a întărit relaţia cu Arabia Saudită şi a renunţat să mai importe cantităţi mari de petrol şi gaz din Iran. Chiar dacă nu le-a tăiat de tot, putem vedea că nu este pregătită să salveze Iranul cu orice preţ.

Statu-quo-ul include, evident, şi influenţa Iranului asupra Siriei, chiar dacă acum ştim că aceasta a dispărut complet. Un alt aspect important este însă creşterea influenţei Turciei în Orientul Mijlociu, care poate fi schimbată cu cea iraniană. China e îngrijorată de răspândirea influenţei turceşti în Asia Centrală, unde există şi o numeroasă minoritate de etnie turcă. Aşa că această creştere a influenţei Turciei asupra Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale ar putea afecta mult China. Este un motiv de îngrijorare pentru că nu se poate renunţa la influenţa Iranului fără ca aceasta să fie înlocuită cu alta. Însă, oricât de îngrijorătoare ar fi această creştere a influenţei turceşti, China nu i se opune. Dimpotrivă, China a îngăduit Turciei să se apropie de Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai (SCO). Prin urmare, a avut loc o intensificare a dialogului între China şi Turcia. În acest mod, politica Chinei faţă de Orientul Mijlociu şi Asia Centrală este mult mai sofisticată decât poate părea la o primă vedere.

Ce loc ocupă aici relaţia Chinei cu Israelul? Are China ambiţii să devină mediatorul conflictului dintre Israel şi Palestina?

Legătura cu Palestina este foarte superficială. De fapt, în ultimii 6-7 ani, China a dezvoltat nişte relaţii foarte bune cu Israelul. Dintre toate ţările din regiune, poate Israelul are chiar cea mai bună relaţie cu China. Primăvara Arabă a adus aceste două ţări împreună pentru că amândouă sunt foarte preocupate de păstrarea statu quo-ului în regiune.

Cât despre Palestina, China încearcă să fie mediator. Însă nu i-a ieşit foarte bine, deoarece a avut probleme cu guvernul lui Netanyahu. Da, oficial, China este de partea Palestinei, însă nu trebuie subestimată importanţa şi anvergura relaţiei dintre Israel şi China, care este enormă şi foarte puternică. Trebuie să se gândească la legăturile lor politice deoarece ambele sunt îngrijorate de Revoluţia Arabă. Este foarte neclar ceea ce va aduce aceasta.

Are China vreun plan de a deveni un actor global activ şi să renunţe măcar parţial la politica sa de non-ingerinţă? Are ambiţii similare cu cele ale Rusiei, de a deveni „o voce de care să se ţină cont”?

Nu, China este de fapt destul de reticentă faţă de această perspectivă. Evident, trebuie să existe o sferă de influenţă şi o politică în adevăratul sens al cuvântului faţă de Orientul Mijlociu, pentru că toată lumea se aşteaptă la asta din partea Chinei. Însă China este extrem de reticentă să meargă în Orientul Mijlociu ca Rusia sau SUA. Aceasta este o mare problemă pentru China, dar toată lumea vrea ca Beijingul să intervină.

Aşa că Beijingul intervine pe calea afacerilor?

Pe calea afacerilor, bineînţeles, deoarece este un mare importator şi exportator şi, prin cumpărarea şi vânzarea de bunuri şi de petrol, îşi poate exercita influenţa. Dar, după cum puteţi vedea, China nu a încercat niciodată să facă rău nimănui sau să forţeze pe cineva să facă ceva anume. China este încă un pitic politic.

Chiar dacă blochează în mod activ intervenţia ONU din Siria?

În Siria este din nou vorba de statu quo. Chinezii nu spun nimic precis, ei doar încurajează dialogul. Bineînţeles, prin dreptul de veto China are ceva putere, dar nu ştiu dacă şi-ar mai folosi-o în cazul că ar fi singură. Dacă Rusia nu ar mai bloca rezoluţia şi ar fi de acord cu o intervenţie, mă întreb dacă Beijingul ar mai menţine singură vetoul.

Francesco Sisci este corespondentul pe China al ziarului italian La Stampa şi director al Institutului Cultural Italian de la Beijing.

Leyla Muţiu este studentă la SciencesPo Paris. Interviul face parte dintr-o cercetare asupra poziţionării Chinei în Orientul Mijlociu, înainte şi după Primăvara Arabă, cercetare la care lucrează în cadrul unui stagiu de vară în redacţia FP România.