De ce a așteptat Putin până în 2022 ca să lanseze invazia pe scară largă în Ucraina

De ce Putin a așteptat până în 2022 să lanseze o invazie pe scară largă în Ucraina? Aniversarea unui an de la invazie este un moment oportun pentru a reflecta asupra evoluțiilor care au adus Europa în acest punct, a apreciat Anatol Lieven, director al programului Eurasia din cadrul Quincy Institute for Responsible Statecraft.

Pe 24 februarie s-a împlinit un an de la declanșarea invaziei în Ucraina FOTO EPA-EFE

De-a lungul anilor, Moscova nu și-a ascuns dorința de a-și impune dominația asupra Ucrainei, iar Putin a formulat argumente în acest sens în discursurile și scrierile sale de-a lungul anilor.

De ce, așadar, nu a încercat Putin să captureze Kievul încă din 2014, profitând de protestele antiguvernamentale, mulțumindu-se în schimb să anexeze Crimeea și să ofere susținere neoficială separatiștilor pro-ruși din regiunea Donbas?

„În 2014, armata ucraineană era aproape fără speranță; în persoana lui Viktor Ianukovici, rușii aveau un președinte ucrainean pro-rus, ales în mod democratic; iar incidente precum uciderea demonstranților pro-ruși din Odesa ofereau un bun pretext pentru acțiune”, scrie analistul.

Politica strategică a Rusiei

Lieven apreciază că motivul principal al înfrânării lui Putin a avut la origine politica strategică a Rusiei din anii `90 prin care se urmărea o nouă ordine de securitate în Europa cu Rusia ca partener deplin și respectat, și care presupunea o distanțare corespunzătoare de SUA.

Rusia a fost mereu conștientă că o invazie pe scară largă în Ucraina ar nărui orice speranță de reapropiere de Europa occidentală, în timp ce ar izola Rusia diplomatic, cu un risc substanțial al dependenței de China.

„Această strategie rusă a fost percepută în mod corect drept o încercare de a dezbina Occidentul și de a cimenta o sferă de influență în statele ex-sovietice. Pe de altă parte, o ordine europeană de securitate cu Rusia la aceeași masă ar fi eliminat, totodată, riscul unui atac rusesc asupra NATO, a UE și, cel mai probabil, a Ucrainei; permițând Moscovei să exercite o influență mai slabă asupra vecinilor săi - într-un mod similar politicii actuale a SUA față de America Centrală”.

Politica Moscovei își avea rădăcinile în conceptul lui Mihail Gorbaciov - salutat în Occident la acea vreme - de „casă comună europeană”.

Putin însuși scria în 2012: „Rusia este o parte inseparabilă, organică a Marii Europe, a civilizației europene mai largi. Cetățenii noștri se simt europeni”

În prezent, această viziune a fost abandonată în favoarea concepției Rusiei ca fiind o „civilizație eurasiatică” separată.

Între 1999 și 2020 - perioada dintre venirea la putere a lui Putin și alegerea lui Joe Biden ca președinte al SUA - Rusia a experimentat deziluzii majore, dar această politică a subzistat totuși grație semnalelor încurajatoare din partea Parisului și Berlinului.

Evoluțiile care au dus la decizia lui Putin de invada Ucraina

„Cea mai susținută încercare a Rusiei de a negocia o nouă ordine de securitate europeană a avut loc în timpul președinției interimare a lui Dmitri Medvedev, între 2008 și 2012. Cu aprobarea lui Putin, acesta a propus un tratat de securitate europeană care ar fi înghețat extinderea NATO, ar fi asigurat neutralitatea Ucrainei și a altor state și ar fi instituționalizat consultările pe picior de egalitate între Rusia și principalele țări occidentale. Dar statele occidentale nici măcar nu au mai pretins că iau în serios aceste propuneri.

După câte se pare, în 2014, doar avertismentele cancelarului Angela Merkel cu privire la «daune masive» provocate Rusiei și relațiilor germano-ruse l-au convins pe Putin să pună capăt avansului separatiștilor pro-ruși în Donbas. În schimb, Germania a refuzat să înarmeze Ucraina și, împreună cu Franța, a intermediat acordul Minsk 2, prin care Donbasul ar fi redevenit parte a Ucrainei ca teritoriu autonom.

În 2016, speranțele rușilor privind o scindare între Europa de Vest și Statele Unite au fost reînviate de alegerea lui Donald Trump - cauza nu a fost vreo politică anume, ci mai degrabă ostilitatea puternică pe care acesta a provocat-o în Europa. Alegerea lui Biden a reunit administrația americană și instituțiile vest-europene. Acești ani au văzut totodată refuzul Ucrainei de a garanta autonomia Donbasului și eșecul occidental de a exercita presiuni asupra Kievului în acest sens.

Toate acestea au fost acompaniate de alte evoluții care l-au făcut pe Putin să decidă să tranșeze chestiunile referitoare la Ucraina. Printre acestea se numără Parteneriatul strategic americano-ucrainean din noiembrie 2021, care oferea perspectiva ca Ucraina să devină practic un aliat puternic înarmat în timp ce continua să amenințe cu recucerirea Donbasului prin forță.

În ultimele luni, liderii germani și francezi din 2015, Merkel și François Hollande, au afirmat că acordul Minsk 2 privind autonomia Donbasului a fost doar o manevră pentru a le da timp ucrainenilor să își consolideze forțele armate. Asta a fost mereu convingerea naționaliștilor de linie dură, iar în 2022 Putin pare să fi ajuns la aceeași concluzie.

S-ar fi putut răzgândi Putin?

Cu toate acestea, aproape până în ajunul invaziei, Putin a continuat fără succes să facă presiuni asupra președintelui francez, Emmanuel Macron, în special pentru a susține un tratat de neutralitate pentru Ucraina și pentru a negocia direct cu liderii separatiști din Donbas. Desigur, nu se poate spune cu certitudine dacă acest lucru l-ar fi determinat pe Putin să anuleze invazia; totuși, cum ar fi deschis o falie profundă între Paris și Washington, o astfel de mișcare a lui Macron ar fi putut la fel de bine să reînvie în mintea lui Putin vechea și profundă strategie rusă de a încerca să divizeze Occidentul și să făurească un acord cu Franța și Germania.

Putin pare acum să fie în deplin de acord cu naționaliștii ruși de linie dură cum că niciun guvern occidental nu poate fi de încredere și că Occidentul în ansamblu este implacabil ostil Rusiei. Cu toate acestea, el rămâne vulnerabil la atacuri din partea acelorași adepți ai liniei dure, deopotrivă din pricina incompetenței profunde cu care a fost condusă invazia și a faptului că învinuirea lor precum că Putin a dat dovadă de naivitate în ceea ce privește speranțele de apropiere de Europa pare să fi fost complet justificată”.

Amenințarea față de regimul lui Putin vine astfel mai curând de la acești naționaliști decât de la liberali, iar Putin are nevoie de aparența unei victorii ruse înainte de a căuta un acord de pace, ceea ce complică lucrurile pentru el.

Invazia rusă și atrocitățile sale au distrus orice urmă de simpatie pe care establishmentul francez și german ar mai fi putut-o nutri pentru Rusia. Totodată, perspectiva unei ordini de securitate pașnică și consensuală în Europa pare foarte îndepărtată. Totuși, cu toate că Putin și invazia sa criminală din Ucraina sunt principalii responsabili pentru această situație, ar trebui admis că vestul și centrul Europei au făcut mult prea puțin în ceea ce privește eforturile de a menține visul lui Gorbaciov privind o casă europeană comună, conchide Anatol Lieven, director al programului Eurasia din cadrul Quincy Institute for Responsible Statecraft, într-o analiză publicată de The Guardian.