Samir Blaga, fiul adoptiv al artistei Mia Braia: „La patru ani cerşeam în cimitir când Mia m-a adoptat” | INTERVIU
0În anii ’70, știută doar în elita vremurilor, se desfășura povestea unei adopții: celebra artistă Mia Braia îndrăgise peste măsură un copil aflat la ananghie, încât l-a adus în propria casă, i-a oferit o familie și un viitor.
Povestea lui Samir Blaga pare scenariul unui film de Hollywood. Băiat de etnie romă, fiul servitoarei celebrei artiste Mia Braia, Samir dormea într-o cameră fără podea și cerșea în tramvaie și cimitire. Într-o zi de iarnă, aflat la coadă la un parastas, el a fost recunoscut de Mia Braia și de atunci i s-a schimbat destinul.
Artista l-a îndrăgit și s-a luptat pentru el toată viața: mai întâi pentru custodie, apoi pentru educația lui și, în cele din urmă, pentru un viitor demn.
Samir Blaga (53 de ani) își povestește pentru prima dată viața – cea cu bune și cu rele, dar mai ales cea cu greșeli, așa cum li se întâmplă oamenilor. Când familia adoptivă și-a dat seama că are ureche muzicală, băiatul a primit tot ce era necesar pentru a avea o carieră de succes ca pianist. Studiile din România și talentul înnăscut au fost recunoscute în SUA, unde a primit propunerea de a urma cursurile celebrului colegiu Juilliard. Samir însă a ales drumul străzilor newyorkeze, alături de mafia italiană.
În interviul pentru „Weekend Adevărul“, el povestește cu inima strânsă pașii care l-au purtat către lumea interlopilor, departe de familia care l-a crescut. Cel mai important însă, de-a lungul povestirii sale, el pare a sublinia o constantă: dragostea încăpățânată a Miei Braia pentru el. Artista i-a rămas alături când întreaga lume, în frunte cu Elena Ceaușescu, îi spunea să îl abandoneze. Samir mărturisește însă că abia când Mia l-a vizitat pentru ultima oară la vorbitorul de la Jilava, cu puțin timp înainte să moară, și-a dat seama cât de mult îl iubește și că toate acțiunile ei au avut ca singur izvor dragostea.
„Weekend Adevărul“: Care sunt primele dumneavoastră amintiri din copilărie?
Samir Blaga: Am fost născut cu numele Samir Petre, undeva prin Galați, dar adus la București să trăiesc într-o mahala, pe lângă Șoseaua Iancului. Am trăit până la vârsta de 4 ani în mizerie, desculț și cu multe lipsuri. Dormeam într-o cămăruță cu pământ pe jos și drept pat aveam scânduri pe cărămizi și o saltea jegoasă unde dormeam eu, mama gravidă, dar și tiranul de tata care o bătea mereu pe mama... Zilele mi le petreceam la cerșit prin tramvaie și cimitire, iar în loc de mâncare, de multe ori am fost alăptat ca să-mi treacă foamea... Tatăl meu era un țigan ursar foarte periculos și temut în lumea interlopă din București, se ocupa în mare parte numai de jocurile de noroc și tâlhării. Însă eu râvneam la lucruri banale... Batoanele simple cu mac însiropate erau sensibilitatea mea, și când primeam câte unul, fugeam și mă ascundeam de ceilalți copii țigani de pe maidan, să pot savura singur batonul... A fost greu și trist.
Desculț, la coadă la pomană
Cum a ajuns Mia Braia în viața dumneavoastră? Prin mama. Cumva, ea a reușit să lucreze ca femeie de serviciu și servitoare la case mari, ale unor cucoane din clasa ridicată a societății din acele vremuri... Din vorbă în vorbă, a ajuns să lucreze pentru Mia Braia, ca una dintre cele trei sau patru servitoare pe care le avea prin rocadă... Era solicitată, nu zic că era ușor, dar și beneficiile erau pe măsură, din câte îmi aduc aminte...
Care sunt primele amintiri pe care le aveți legate de artistă?
Pe la 4 ani, într-o zi de iarnă, afară ningea, era frig, iar eu desculț, doar cu un paltonaș pe mine, m-am dus la cimitirul de lângă Secția 8 Poliție. Acolo era un parastas, unde se împărțeau pachete bogate cu mâncare, așa că m-am așezat și eu la coadă. Când am ajuns la mormântul respectiv, fața doamnei care înmâna pachetele îmi era cunoscută – era nimeni alta decât Mia Braia.
Fusesem de câteva ori în casa doamnei, care m-a recunoscut imediat ce m-a văzut, rămânând șocată de halul în care arătam... M-a tras din șirul de oameni care așteptau pomană, lăsându-l pe soțul ei, Emanuel Blaga, să continue cu pachetele... Pomana era pentru părinții și pentru fratele ei, Gigi Braia. Mia a îngenuncheat și a întrebat dacă eu sunt Samir. Deja cuprins de frică, am răspuns afirmativ. Era foarte revoltată de faptul că am fost lăsat așa de mama mea biologică.
Și ce a făcut Mia Braia după ce v-a recunoscut?
M-a luat în brațe și am plecat cu mașina ei, un Ford Taunus alb, acasă la ea, pe strada Paris, lângă Ambasada spaniolă. Fără nicio introducere sau vorbe dulci, Mia a strigat către mama mea biologică să vină, aceasta înghețând de teamă când m-a văzut... Viitoarea mea mamă adoptivă a pălmuit-o pe mama mea biologică și a umilit-o verbal în toate felurile pe baza faptului că eu eram cum eram... Apoi, Mia Braia m-a dus personal în baie și m-a spălat. Am fost pus în fața unei oglinzi și, pentru prima oară, la vârsta de 4 ani, am observat că eu de fapt eram alb, nu negru, și destul de frumușel. Am început să râd de bucurie, iar Mia Braia era fericită. Se îndrăgostise de mine. Am mers înapoi la mașină și am pornit spre magazinul Romarta Copiilor din centrul Bucureștiului. Când a intrat Mia în magazin, toată lumea a înghețat, de parcă intrase Ceaușescu personal – efect pe care Mia l-a avut peste tot unde intra. A chemat directorul magazinului și a spus o simplă frază, dar pe un ton de neuitat: „Îl vedeți? Din toate câte două de îmbrăcat. Iar la jucării, orice vrea le aduceți la casă“. Toți angajații au intrat în priză. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată ce însemnau puterea, forța și fermitatea Miei Braia.
„Mio, de ce vrei tu neapărat să adoptezi un pui de țigan?“ Cum au fost începuturile în casa artistei?
Am să dezvălui exact ceea ce însemna puterea Miei Braia din perioada respectivă... Din 1974 am rămas la ea într-o cameră dedicată unui copil. Mama mea biologică a rămas cu titlul de servitoare protejată de Mia, doar ca eu să mă pot adapta și integra mai ușor în prezența Miei, pentru că planul Miei a fost să mă adopte. Nici nu știam să vorbesc bine românește, crescusem doar cu limba țigănească... Între timp, am început să văd o cu totul altă viață în casa Miei Braia: doamne cu nume mari, vedete din lumea muzicii, neveste de generali, care veneau la cafele, la taifas, la partide de remi. Am fost pus mai mult forțat să învăț să cânt la o pianină din imensa locuință, mi-au fost aduși diverși profesori de pian, teorie și solfegiu. Îmi aduc aminte că nu prea îmi plăcea în mod deosebit, dar eram fascinat să învăț, asta știu clar. Au constatat toți că am o ureche muzicală excepțională și Miei i s-a indicat să se insiste asupra studiului de pian, potențialul fiind clar vizibil după progresele rapide de percepere și memorie. Exact aşa a și făcut Mia, dar cu o duritate de neînchipuit. Apoi, am fost dat la Liceul de muzică și artă „George Enescu“ din București unde am făcut clasele I-IV, având la bază pianul clasic.
Când ați auzit prima dată că ar vrea să vă înfieze, mai ales că era destul de complicat în acele vremuri? Nu voi uita niciodată mai multe fraze pe care le-am auzit personal din biroul Elenei Ceaușescu – eu mă jucam în încăperile de lângă, iar Mia era la cafea cu ea. Îmi aduc aminte că soția dictatorului a avut o discuție lungă cu mama, legată de adopție. „Mio, de ce vrei tu neapărat să adoptezi un pui de țigan? Poți avea orice copil vrei tu. Acum mergi cu mine și adoptezi un copil nou-născut dacă vrei oriunde în România“, i-a spus la un moment dat Elena Ceaușescu. Iar răspunsul a fost ferm: „Nu, nu vreau alt copil. Îl vreau pe ăsta, de el m-am îndrăgostit“. De asemenea, Elena Ceaușescu i-a sugerat aplicarea severității fizice în cazul meu, ceea ce s-a și întâmplat. „Țiganul nu învață și nu ascultă decât de frică“, i-a spus mamei mele.
Libertate și o căciulă de astrahan plină cu bijuterii
Cum s-a realizat până la urmă adopția? Adoptarea mea s-a derulat în mod viclean și extrem de eficient... Cu mama mea biologică a fost ușor. A fost decăzută din calitatea de părinte, în câțiva pași rapizi, plus bani, ceva aur și frică... Problema era tata, care executa o pedeapsă de şapte ani la Jilava. Împreună cu Mia Braia, am făcut o vizită la închisoare, ca să-l convingă să renunțe la tutelă de bună voie. A adus cu ea la închisoare doi saci de mâncare, cu toate bunătățile ce nu erau pe piață, plus țigări de marcă. Pentru că nu renunța, i-a oferit eliberare imediată, o locuință, bani și o căciulă de astrahan plină cu bijuteriile Miei. Însă tot nu voia. „Doamna Mia, știu că sunt prea mic să mă lupt cu dumneavoastră, dar nu-mi vând copilul. Este primul meu pui și voi face toată pedeapsa dacă este cazul, dar când voi ieși de aici, trec prin tancuri și îmi iau băiatul de la dumneavoastră“, i-a spus tata.
Și cum l-a convins? În urma celor spuse, tata a fost bătut în închisoare, a executat toată pedeapsa și a fost într-un final prostit să semneze documentul legal ce specifica renunțarea la titlul de părinte. Concret, la câteva luni după vizita în închisoare a Miei Braia, tata a fost chemat în tribunal, chipurile martor la nu știu ce caz. Pe ce a mizat Mia? Pe singurul factor important: nu știa să citească și să scrie... În instanță, tata normal că nu știa nimic despre cazul pentru care a fost chemat, iar instanța l-a păcălit, cerând să semneze un act care atesta faptul că nu știe nimic. Știți ce a semnat, de fapt? Decăderea din titlul de părinte pentru minorul Samir Petre. Când a aflat ce a semnat, tot în pușcărie fiind, tata a plâns mult și atunci s-a apucat să învețe carte. Iar eu am fost adoptat de Mia Braia (Blaga, după căsătorie). Am un certificat de naștere „fabricat“ în 1979, ce spune că sunt născut în București și sunt fiul lui Emanoil Blaga și al Mariei Blaga. Am fost pur și simplu distrus de despărțirea definitivă de tatăl meu biologic, pe care l-am iubit și dorit zeci de ani, până l-am regăsit...
În ce direcție v-au îndrumat părinții adoptivi când erați mic?
Eu știu că m-a iubit enorm, ca pe fiul ei, nu ca pe unul adoptat. Însă influența anturajului, care nu accepta că Mia a adoptat un pui de țigan, a deturnat-o foarte mult de la adevăratul rol de mamă. Nu a știut cum să fie mamă decât prin tiranie... De la bun început nu am avut o opțiune, nu am fost întrebat ce vreau să fac. Nici cu pianul nu am fost întrebat. Iar aceste lucruri, combinat cu teroarea prin violență fizică suferită foarte des, mi-au afectat încrederea în mine. Mi s-au tăiat aripile de la început. Orice decizie pe care doream să o iau a fost respinsă. Bătăile pe care le primeam de la Mia și Miki (n.r. – Emanuel Blaga) nu au mai avut efect după ce am ajuns în America. Pe la 14 ani am decis să închid pianul și am luat cea mai mare bătaie de la Miki Blaga. Am plecat pe stradă, am evadat pe străzile din New York, unele dintre cele mai rele din lume. Și am evadat într-un rău și mai rău, am devenit un mare erou negativ... Însă acest monstru a fost creat și format în casa Braia.
„Mia cânta în restaurante și Miki Blaga vindea hotdogi pe stradă“
Cum ați reușit să plecați din România cu părinții adoptivi?
În fiecare vacanță de vară obișnuiam să facem un tur al Europei cu mașina. Dar în 1980, fără să știu ceva, am plecat cu o singură destinație, München, la Doru Braia, care a avut o surpriză mare cred eu, când s-a pomenit cu noi în fața blocului unde domicilia. Eram noi trei plus un cățeluș. Cum a reușit Mia să iasă din România, la graniță, când mașina, acel Ford Taunus alb, era plină cu bagaje și lucruri de valoare, când noi mergeam, practic, în excursie? Aici au fost probleme. Am stat la vamă foarte mult din cauza suspiciunii că Mia Braia fuge din România cu familia, încât pot spune cu certitudine că pentru prima oară în viața mea am văzut panică și frică pe chipul mamei mele, cât am stat pe dreapta la graniță și până când am primit acordul să plecăm din vamă către Germania. Mia tot ieșea din mașină să vorbească cu șeful de la vamă de nu știu câte ori, ba chiar a dat telefoane la București și tot așa până când, într-un final, a vorbit telefonic cu cine trebuia la București. Îmi aduc aminte că, după ce am trecut granița, mama a plâns și era ușurată... Reușise să păcălească vameșii care nu voiseră sub vreo formă să o creadă.
Cum au fost cei trei ani petrecuți în München?
Sincer să fiu, dacă rămâneam în România, cred că aș fi devenit un mare nume la pian clasic. Dar plecarea a fost începutul distrugerii mele pe plan profesional. Vărul meu, Doru Braia, a ajutat enorm la stabilirea noastră în Germania, prin azil politic – mama a povestit multe despre familia Ceaușescu la postul de radio Europa Liberă din München. Eu am continuat studiile la pian, profesorii fiind copleșiți de cât de avansat eram pentru vârsta mea. Am susținut concerte la cea mai renumită sală de concerte. Pianul ajunsese să-mi fie cel mai bun prieten, exersând câte cel puțin cinci ore pe zi cu diferiți profesori. Ulterior, în 1983, am decolat spre New York, împreună cu Mia și Miki.
A dat viitorul la Juilliard pe unul în mafia italiană
Cum v-ați descurcat în America? A continuat să cânte mama dumneavoastră după ce ați ajuns pe Tărâmul Făgăduinței?
Da, sigur că a continuat să cânte la restaurantele românești cele mai căutate atunci – Transilvania, Capșa și Amiral, plasate în Queens, New York. La început erau înnebuniți să o vadă în carne și oase și să o asculte. Cele trei restaurante erau pline, ba chiar erau mulți clienți refuzați din lipsă de locuri. Dar acest fenomen nu a durat foarte mult. Ușor, ușor au încetat să o mai cheme, pentru că nu o mai puteau plăti. Mia a fost mereu scumpă. Drept urmare, Miki a început să muncească în Manhattan ca vânzător de hotdogi pe stradă. Stau să mă gândesc ce-o fi fost în sufletul lui... Muncea ore multe, la care se adăuga și naveta cu metroul, care era considerabilă. Se descurca ok, plus că mai primeau ajutoare de la statul New York, ei fiind bătrâni cu un copil... Au dobândit amândoi cetățenia americană și pașapoarte americane după cinci ani.
Și dumneavoastră ce ați făcut? V-ați continuat studiile?
Am studiat la cunoscuta School of Music and Art Manhattan. S-a constatat repede că sunt foarte avansat și am fost propus pentru Juilliard, cea mai bună școală de profil din lume, o școală pentru genii în muzică și artă. Am primit într-adevăr invitație prin poștă de la Juilliard pentru a demonstra ce pot, dar nu am arătat scrisoarea Miei. Deja aveam alte idei în cap. Străzile din New York au fost magnet pentru mine... Așa că am închis definitiv pianul și am fugit pe străzi, unde am învățat să fur casetofoane, apoi mașini scumpe și să vând droguri. La New York eram sub aripa unui fiu de cap de mafie italiană, pentru care am făcut multe. Am devenit mafiot cu grad pe străzile americane. Nimeni, absolut nimeni nu avea voie să-mi zică mie ceva. Era un privilegiu pe care l-am dobândit prin fapte pe care nu voi putea să le spun sau repeta. Însă am plătit scump și am deviat atât de mult încât am început să cred că sunt de neatins. Am fost atins puțin mai târziu de legea din New York. Am ajuns la închisoare, fiind eliberat în iarna anului 1993, iar în 1994 am venit și eu în România, ca repatriat, la trei ani după părinții mei adoptivi. Puteam să fiu cel mai bun pianist, dar am ales să fiu un mafiot care a pierdut tot.
„Mia Braia a venit la vorbitor la Jilava în baston să-mi spună că mă iubește“
Cum a fost revenirea în România?
Când am aterizat pe Otopeni în 1994, am crezut că m-am întors în timp. Eram emoționat și cu o foarte mare frică dacă voi trece vama sau voi fi întors. Aici am un alt exemplu legat de ce însemna fenomenul Mia Braia – chiar și când nu mai avea putere, tot mai avea putere. Mama a venit însoțită de un domn în uniformă. Domnul respectiv mi-a luat actele, a spus clar vameșului că nu fac vama și am fost escortat înapoi pe pistă unde am urcat într-un taxi împreună cu mama și cu bagajele. Mama a spus doar atât: „Taci din gură, nu mă întrebi nimic“. Nu am întrebat vreodată despre acest subiect și nici până în ziua de azi nu știu cum a reușit să intru în România fără să fac vama. Drumul spre casa Ioanei Radu, unde se mutase mama după moartea surorii sale, a fost în tăcere.
A încercat Mia să vă ajute să vă puneți pe picioare, să vă faceți un viitor în România?
Chiar de a doua zi. Când ne-am trezit, la cafea, am discutat cu Miki de față, mama a venit cu planul ei de atac pentru un nou început. Planul era ca eu să fac armata un an, încă obligatorie atunci, apoi un an la școala de poliție, cu certitudinea că băiatul ei va ieși după acești doi ani cu grad de locotenent în poliție. Un plan excepțional, zic eu acum, la 53 de ani. Dar atunci aveam 24 de ani, și doar gândul că voi fi polițist mă cutremura. Cât de imatur am fost să refuz această ultimă ofertă de noblețe din partea unei femei care a renunțat la tot, cândva, dar nu și la iubirea pentru mine... Aveam alt plan. Am zis să stau cuminte în România vreo doi ani și să mă întorc în America cumva, clandestin prin Mexic. Era limpede, România nu era pentru mine.
A doua mare greșeală
Fiind deja major, nu ați încercat să vă găsiți familia biologică? Aici începe cea de-a doua mare, foarte mare greșeală a vieții mele. Curiozitatea omului este în mare parte fatală pentru mulți. Am zis așa: tot sunt în București după atâția ani, ia să văd eu cine exact sunt eu. Am fost invitat la câteva petreceri, evident, doar eram băiatul Miei Braia din America. La una dintre aceste petreceri, unul dintre lăutari m-a întrebat dacă am o soră mai mică în Germania cu mama ei. Da, știam asta de la Mia, care era la curent cu mai multe, dar spunea doar ce dorea ea să știu. Mi-au spus numele tatălui meu biologic, porecla și cam tot ce știam de mic copil despre el. Am fost cuprins de un mare val de emoții mixte și am vrut să fiu dus imediat la el, lucru ce s-a și întâmplat.
Și cum a fost revederea cu tatăl biologic?
Am ajuns cu taxiurile pe o stradă întunecată. Și după ce a fost strigat de o rudă, „Uliseeeee! A venit băiatul tău Samir din America“, a ieșit tata cu două topoare în mână – credea că este rost de scandal, dar când a auzit numele meu, topoarele au căzut pe asfalt și a urmat o tăcere pe care am crezut-o eternă. Eu am înlemnit; mă simțeam ca la 4 ani, iubindu-l pe tata. Atunci, șocat, printre lacrimi, a reușit să vorbească: „Care ești băiatul meu, că nu te mai recunosc?“. Am plâns amândoi. Apoi, m-am hotărât să mă mut la Ulise. Când am mers să-mi iau bagajele de la Mia, tatăl meu biologic a insistat să vină cu mine petru că avea o poliță de plătit Miei. Am ezitat, dar el mi-a reamintit prin ce a trecut, lucruri pe care le știam, și a cerut dreptate. Am vrut să îl refuz, dar nu am putut.
Cum a primit vestea femeia care v-a crescut?
Când a apărut Mia în poartă, era transformată de nervi și de furie, văzându-mă alături de tatăl meu biologic, iar mie îmi venea să intru în pământ de rușine. Atunci, tatăl meu biologic a dat lovitura de grație Miei Braia, prin vorbe: „M-ați prostit să semnez ce nu știam că semnez și iată, băiatul meu m-a căutat și e lângă mine. Doamna Mia, eu am plantat ceapă. Dumneavoastră vreți să iasă trandafir?“. Nu am putut să o mai privesc în ochi și nu știam cum să dispar mai repede din fața ei. Nu spunea un cuvânt, însă pe chipul ei, care îmi căuta privirea, se vedea o durere tulburătoare... Mi-a fost extrem de rușine...
Cum a fost viața alături de tatăl biologic? Au urmat multe lucruri legate de escrocherii realizate împreună cu el. Banii curgeau, iar eu eram folosit drept investitor străin din America și lumea punea botul mult mai repede. O mai vizitam pe Mia rar, doar ca să văd ce mai face... În mai 1996 am ajuns să mă duelez cu pistoale la un club renumit din Piața Muncii, totul sfârșindu-se cu o crimă și o tentativă de crimă, iar eu am fost condamnat la 8 ani de închisoare, din care am executat 7. În anii petrecuți în detenție am primit trădarea tatălui meu biologic și a întregii mele familii biologice... Am rămas uitat și necăutat. Am fost eliberat la vârsta de 33 de ani, în 2003, în fața Penitenciarului Rahova, cu un simplu bilet de tramvai în mână, o pungă cu articole de igienă personală și treningul de pe mine...
Dragostea, singura moștenire
Ce moștenire ați primit de la mama dumneavoastră, dincolo de cea spirituală? Ați reușit să beneficiați de moștenire împreună cu ceilalți membri ai familiei?
Am dreptul de moștenitor de la Uniunea Compozitorilor pentru piesele compuse de mama și cele difuzate la radio și atât. Vă asigur că e un mare nimic ca și plată, care intră într-un cont din România, este mai mult o batjocură, e de râs... A rămas un mister însă privind proprietatea din Craiova, unde moștenitori sunt eu și Doru Braia, singurii care mai suntem în viață cu drept deplin la respectiva proprietate. Din spusele vărului meu, este vorba de peste 3.000 de metri pătrați în centrul Craiovei, inclusiv casa părintească a celor două surori plus terenul. Doru a spus că a cercetat această temă cândva după moartea Miei Braia, dar lucrurile sunt complicate, iar lumea care a pus stăpânire pe ce se află acolo este atât de puternică, încât a renunțat să mai încerce să lupte. În schimb, după ce a încetat din viață Mia, apartamentul de pe Bulevardul Călărași, pe care-l primise de la stat după repatriere, a rămas de drept al meu. În acea perioadă eram arestat, așa că nu puteam face demersurile pentru a intra în posesia lui. Atunci, tatăl meu biologic s-a oferit să se ocupe el și, cu toate că știam cât de hain este, am acceptat să-l recupereze și să-l vândă, cu condiția să-mi oprească și mie câteva mii de dolari ca să pot pleca din România când ies din închisoare. Zis și făcut, doar că s-a distrat pe toți banii, iar când am fost eliberat, era mai amărât ca niciodată...
Dacă ar trebui să o descrieți pe mama dumneavoastră în câteva fraze, care ar fi acelea?
Mama a fost atât o doamnă, cât și o luptătoare cu toate calitățile pe care le are un luptător pe front, dar și cu toate calitățile necesare pentru noblețe. Perfecționistă incontestabilă și cu o încăpățânare de a fi cea mai bună. Iar în ceea ce privește conducerea de atunci, pe vremurile când toată lumea îngheța de frică și toate vocile veneau la Mia sau la Ioana pentru ajutor sau să ceară voie la ceva, mama mea (cât și Ioana Radu) îi juca pe toți pe degete, fie cu vocea și cântecul, fie prin viclenia dobândită din interiorul sistemului în sine. Dar ca să ajungi la un asemenea nivel trebuie să ai talent – iar mama mea, Mia Braia, a fost definiția a ceea ce însemna talent, atât pe scenă, cât şi în privat
Care ar fi ultima amintire pe care o aveți legat de mama dumneavoastră adoptivă?
În anii în care au murit părinții mei adoptivi, eu eram închis la Jilava. Iar la ultimul vorbitor avut, mama a venit în baston, de-abia mai putea să meargă... A adus ce a putut la pachet, dar era însoțită de directorul penitenciarului care o susținea de braț. Vorbitoarele cu mama nu au fost niciodată la geam... Eu eram periculos pe fișă, deci numai la geam aveam voie să am vorbitoarele. Nu și când venea Mia Braia, bătrână în baston. Au fost momente în viață când chiar aveam nevoie de forța ei unică... Dar s-a stins când tocmai începusem să înțeleg ce era în sufletul ei cu adevărat pentru mine. Mama a murit singură în apartamentul ei, la un an diferență de la decesul lui Blaga și la scurt timp după ultima ei vizită la mine. A fost găsită de vecini după nu știu câte zile, întinsă pe jos lângă patul ei. A venit la vorbitor la Jilava în baston să-mi spună că mă iubește, și dacă a rezistat în viață atât a fost ca să mai vină să mă vadă, pentru că știa că nu am pe nimeni decât pe ea. Exact asta a fost ultima dată când am văzut-o. A ținut de viață cât a putut, doar ca să mă mai poată vedea, la vorbitor măcar...
Se încarcă comentariile...
